Fără adversar

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Inquam Photos / Octav Ganea
FOTO Inquam Photos / Octav Ganea

Jos scuzele şi batistele! Ca orice catastrofă moşită de neghiobie, dezastrul PNL e banal. Un Titanic scufundat, încă înainte de întîlnirea cu iceberg-ul, de comandanţi care îşi ţin de vorbă echipajul pe teme de climatologie şi structura moleculară a gheţii. Demisia Alinei Gorghiu trebuie să vină repede, ca o corectură elementară în lucrarea unui promovat cu pile, peste rînd.

În fond, PNL a participat la alegeri cu un singur punct pe agendă: cine va fi Prim-Ministru? Răspuns robotic: Dacian Cioloş. Adică omul care a promis, din toată inima, PNL-ului distanţă eternă şi indiferenţă nestrămutată. Din exact acelaşi motiv, acum trebuie pusă o singură întrebare: cine va conduce PNL? Răspuns unic: soarta, instinctul, primul venit de pe stradă adică oricine nu e Alina Gorghiu sau copiile umane cu care s-a înconjurat.

Eşecul nedemn al PNL a început odată cu înaltul ucaz care l-a pus la dispoziţia unor lideri extraşi din ghiveci şi răsădiţi pe post de stejari. Pasul următor a fost îndepărtarea lui Vasile Blaga, prin metodele în vigoare sub regimul de justiţie după nevoi în care trăim aşteptînd campaniile de triere care decid campaniile electorale. Evacuarea rituală a lui Blaga a avut două efecte. A dezactivat teritorial un partid care ar fi putut, măcar, să se bată înainte de fi învins. Şi, doi, a explicat mai bine de ce anume politica românească iubeşte dintotdeauna idealul, dar nu se poate lipsi de darul farsei. Ceea ce e un alt fel de a observa că dna Kovesi e şi arbitru moral al naţiunii şi autoarea unui doctorat care a ratat un plagiat reuşit sau a reuşit un plagiat ratat. Dar asta ţine de spectacolul irepetabil al ipocriziei care stă la masă cu incompetenţa şi pune la cale politica mare pentru a face din România o ţară mică. Problema nu e aici. Problema e alta şi e peste tot.

Problema e că PNL şi escorta tehnocrată au intrat în Europa. Adică au îmbrăţişat prosteşte şi slugarnic discursul elitelor care tocmai îşi dau duhul, de la un cap la altul al lumii occidentale, lovite de alegători sătui de dirigenţie paranoică, dispreţ şi aere de călăuze spre Olimp. Discursul PNL şi emisiile lui Dacian Cioloş, doldora de tehnocraţie, reformism, transparenţă şi alte jurăminte yoghine, nu au nicio legătură cu realitatea. Iar realitatea arată în felul următor: România se compune din ce a mai rămas.

Trei milioane de oameni au plecat. Transilvania, Banatul şi Bucovina fac faţă pentru că absorb, dincolo de mentalitatea naţională, capital şi investiţii din afară. Muntenia, Moldova şi Dobrogea sînt un pustiu abandonat. Ce se numeşte, în America, rust belt şi, în Italia, mezzo giorno, se cheamă la noi pustiul dintre Strehaia şi Botoşani. Între ele, Bucureştiul face tot ce poate pentru a pierde în faţa Clujului. Deasupra, administrator de imagine şi progres, stă DNA, unitate adminstrativ-politică separată care ţine de urît celor ce vor să creadă că sîntem o pre-Elveţie aproape finalizată.

Aşa arată ţara în care PNL-Gorghiu şi asociaţii de ideal propun tehnocraţie şi reformism, tună în favoarea transparenţei şi nu au niciun cuvînt de spus despre rugină, şomaj, abandon şcolar, parcări şi mastica de la birtul satului.

Problema României şi a oricărui partid care vrea să îşi respecte alegătorii era să explice deschis cum şi cînd va face din Strehaia ceva uşor de confundat cu Sebeş. Niciun cuvînt. Nici măcar un gînd secret sau o năzuinţă îngăimată. În locul lor: paloarea de arhivist a lui Dacian Cioloş şi logoreea taciturnă a lui Klaus Johannis. Plus o uluitoare capacitate de a decide că restul lumii nu există. Totul ambalat, pînă la asfixie, într-un interminabil, inutilizabil şi insuportabil discurs anticorupţie.

Peste tot în lume, politicienii care simt că a sosit ceasul să îşi ajute semenii se leapădă de discursul oficial şi îşi descoperă poporul. Noi am descoperit tehnocraţii de religie neutră. În mod normal şi urgent, un partid care vrea să facă pentru ţara lui mai mult decît seminarii şi conversaţie fină trebuie să se reîntoarcă la angajamentul comunist. Un moment! Nu la ideologie. Nu la partidul unic şi, dacă dna Kovesi e de acord, nici la echitatea socialistă. Nu. Ce e de recucerit e voinţa de a da faţă cu drumurile, cu staţiile de metrou, cu oraşele mortificate şi cu o populaţie pedepsită cu excluderea din rîndul celor care contează, sub acuzaţia gravă de apartenenţă la fosta clasă muncitoare.

Alegerile au produs un deznodămînt absolut normal. 27 de ani de simulacru democratic şi distanţă de o majoritate adînc umilită au pus societatea la dispoziţia PSD şi au asigurat, astfel, supremaţia aceluiaşi PSD. Care PSD e recunoscător, mulţumim frumos, dar nu ştie ce să facă mai departe. Şi nici nu e nevoie. Căci hegemonia PSD abia dacă e comentată în surdină de pretenţiile şi închipuirile ale unei drepte nu mai puţin incompetente. Rezultatul combinat al lipsei de gîndire în ambele emisfere, stînga şi dreapta, e stagnarea istorică fără cusur, în vremuri de libertate.

În 27 de ani, PSD a cîtigat aproape toate alegerile şi nu a coborît niciodată sub 25%. Aşa e firesc într-o ţară care nu şi-a schimbat structurile fundamentale. Pentru asta era nevoie de o revoluţie. În locul ei, a avut loc ce a avut loc în 1989. E complet insuficient şi aflăm asta abia acum, siliţi de victoria zdrobitoare a PSD. 45%? E logic, e chiar amabil şi ar trebui să fim mulţumiţi. Istoria a făcut doar o aluzie şi n-a vrut să revină la scorul din mai 1990.

PSD încheie acest interval istoric numai la suprafaţă tulbure cu o victorie zdrobitoare şi rămîne singurul partid structurat sau încă nedestructurat al ţării.

Acolo unde idealiştii văd o victorie a corupţiei, istoria notează o răbufnire a realităţii. O adeverire a raporturilor istorice româneşti. Ele sînt: o societate total cucerită de victoria transformativă a comunismului şi, apoi, stropită festiv de retori prodemocratici incapabili să dea zăpada din faţa porţii sau să deşurubeze un bec fără să stingă lumina în tot cartierul. Comunismul a dispărut, după care a înaintat postum fără alternativă reală. Etapa pseudoistorică a iluziei democratice a luat sfîrşit. Mai bine zis, a devenit un deşeu ce va fi reciclat de apostolii şi salvatorii emotivi de la USR. Lor le rămîne înalta răspundere patriotică de a dovedi că modelul istoric românesc nu piere cu una cu două. Sau, altfel spus, că multă lume cu carte se aruncă nebuneşte în jocuri politice pe care nu le înţelege pentru că nu cunoaşte realitatea, ci doar propriile păreri despre realitate.

Ca de obicei, istoria României e simplă şi monoculturală. Principiul ruginit care reglează feroce România de atîta amar de vreme rezistă. Pentru că nu are adversar. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite