Lectura Titlului II al Constituţiei României, referitor la „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale” (articolele 22-53, cuprinse în Capitolul II) este de natură să releve, pe de o parte, importanţa luării în considerare a fundamentului filosofico-politic pe care-l implică problema drepturilor şi, pe de altă parte, necesitatea unei clarificări prin diferenţierea între tipurile de drepturi.

Despre proceduri şi aspiraţii

În veacul al XVIII-lea, atunci când termenul de „constituţie” îşi capătă semnificaţia modernă, aceea cu care operăm şi în prezent, proiecţia unei legi fundamentale avea un caracter eminamente procedural. O constituţie viza, practic, „cum ar trebui să fie create normele” (Sartori), şi nu conţinutul acestor norme. Dimpotrivă, există, din a doua jumătate a secolului trecut încoace, o tendinţă de a configura „constituţii aspiraţionale”, care „sfârşesc prin a fi o supraîncărcare a «capacităţii constituţionale», ceea ce duce la incapacitate de funcţionare” (acelaşi Sartori).

Cel puţin două chestiuni ar trebui să ne facă atenţi la pericolul implicat de o „constituţie aspiraţională”: personalizarea instituţională şi deficitul democratic, aspecte ce dau seamă de starea actuală a sistemului politic românesc.

Din această perspectivă, problema drepturilor poate reprezenta unul dintre punctele esenţiale în care funcţionalitatea constituţiei să fie afectată. Spre exemplu, o excesivă detaliere a rolului statului în privinţa modului în care acesta trebuie să asigure drepturile pozitive (social-economice), suprapusă unei insuficiente accentuări a importanţei drepturilor negative („naturale”) este de natură să aducă prejudicii funcţionalităţii constituţionale.

Din punctul meu de vedere, ambele tipuri de drepturi pot şi trebuie să fie stipulate, minimalist, în cadrul arhitecturii constituţionale. Eventual, este posibil ca drepturilor negative şi celor pozitive să li se alăture şi cele numite „de a treia generaţie” sau „democratice” (deşi, spre exemplu, „dreptul la mediu sănătos” este prevăzut şi de actualul text constituţional, la articolul 35). Asta chiar dacă, încă din „constituţionalul” veac al XVIII-lea, Madison şi Hamilton, doi dintre „părinţii fondatori” ai Constituţiei americane, susţineau că problema drepturilor nu reprezintă o condiţie necesară a unei legi fundamentale.

Filosofia drepturilor şi problema limitării puterii

De ce este importantă, totuşi, problema drepturilor? Aş spune că, dincolo de aspectul tehnic, de natură juridică, dacă vreţi, această problemă are, în special în ceea ce priveşte drepturile negative, o profundă fundamentare filosofico-politică. Aceasta priveşte problema limitării puterii şi pe aceea a deconstrucţiei „mitului statului paternalist”, prin recunoaşterea primatului pe care indivizii îl deţin în raport cu autoritatea publică.

Sunt de acord, urmându-l pe Giovanni Sartori, că „o constituţie fără o declaraţie a drepturilor este tot o constituţie, în timp ce o constituţie al cărei nucleu central nu determină schema guvernării nu este o constituţie”. Cred însă că, aşa defazat cum încă este faţă de modernitatea politică occidentală, sistemul politic românesc are nevoie de o clară asumare, în textul constituţional, a unei „intenţii protectoare”. Cu alte cuvinte, a unei protecţii şi, implicit, garantări a drepturilor fundamentale ale indivizilor. Cred că această chestiune constituie încă o ratio constituţională, chiar dacă ea poate părea un exerciţiu admis ad abundantiam. E bine să fim redundanţi, mai ales când ştim că politicienii noştri se lasă repede prinşi de mirajul puterii şi că instituţiile noastre sunt gata să răspundă unor comandamente personale.

Ca atare, pe lângă prioritatea acordată arhitecturii instituţionale necesare funcţionării statului de drept (o caracteristică a textelor constituţionale europene, după cum subliniază Cătălin Avramescu în unul dintre comentariile sale la Constituţia SUA), este nevoie ca stipularea drepturilor negative să constituie un „certificat” de non-intruziune a autorităţii de stat în sfera demarcată de acestea.

Drepturile: clarificare prin diferenţiere

Diferenţierea între tipurile de drepturi nu înseamnă ierarhizare. Aceasta poate, însă, să confere o clarificare textului constituţional. În actuala formă a Constituţiei României, există un amestec ce poate induce în eroare, mai ales din perspectiva „aspriaţională” de care aminteam mai sus. Cele mai importante documente despre „drepturile omului” elaborate în secolul al XVIII-lea, aşa cum ar fi Declaraţia de Independenţă a SUA (1776) şi Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (1789), amintesc despre viaţă, libertate şi căutarea fericirii, respectiv despre libertate, proprietate, siguranţă şi rezistenţa la oprimare.

În 1793, în al său Projet de déclaration des droits, Condorcet introduce, alături de „drepturile negative”, şi unul dintre acelea care, ulterior, vor primi eticheta de „drepturi pozitive” (protecţia socială), atunci când spune că „drepturile naturale ale omului (...) sunt libertatea, egalitatea, siguranţa, proprietatea, protecţia socială şi rezistenţa la oprimare”. Alăturarea drepturilor pozitive/afirmative celor negative într-un document de maximă importanţă se va realiza în secolul XX, când, în condiţiile postbelice şi la presiunea Uniunii Sovietice, Adunarea Generală a ONU va adopta Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).

În acest din urmă document, actul de lectură permite o diferenţiere şi, prin urmare, o clară înţelegere a tipurilor de drepturi. Sunt redate, imediat după „Preambul”, drepturile negative, urmate apoi de cele pozitive. Oricine încearcă un exerciţiu de lectură comparativă între Declaraţie şi „carta drepturilor” inclusă în actuala Constituţie a României poate sesiza diferenţa în ceea ce priveşte claritatea.

Să institui claritatea în documentul fundamental al unei societăţi pentru care statutul democratic rămâne, în continuare, un obiectiv de atins nu este un efort considerabil. Dar este unul  necesar.

P.S. Reînnoiesc invitaţia de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituţia 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis , în cadrul proiectului Constituţia României. Opinii esenţiale pentru legea fundamentală.