Euroscepticismul românesc ca strategie politică

Euroscepticismul românesc este unul de dată relativ recentă. Într-o ţară dependentă de subvenţii şi fodurile europene, cu milioane de cetăţeni plecaţi în alte state membre,  cu instituţii democratice tinere, era de aşteptat. Dar România recuperează rapid.

Euroscepticismul poate desemna şi o atitudine critică cu poţential constructiv. În multe cazuri însă, euroscepticismul nu doar contestă integrarea europeană, ci şi instituţii democratice fundamentale.

Euroscepticismul pre-aderare nu a fost solid. Singura forţă politică cu potenţial eurosceptic a fost Partidul România Mare. Dar acesta nu a articulat o viziune eurosceptică, deşi avea ingredientele ideologice necesare: naţionalism, suveranism, conservatorism. Aderarea la Uniunea Europeană nu a fost un şoc în sine, cel puţin nu unul negativ. Adevăratul şoc a venit odată cu criza economică. Românii au realizat atunci că dezvoltarea economică poate fi însoţită de riscuri şi căderi. Libera circulaţie a capitalului a adus în România nu numai investiţii ci şi resurse pentru o bulă imobiliară. Soluţiile la criză, la rândul lor europene, au luat forma austerităţii, în România una de-a dreptul brutală. Încercarea de opri în 2012 politicile de austeritate, prin proteste, vot şi o tentativă de suspendare a preşedintelui, au reuşit doar parţial. O mare parte a populaţiei a rămas cu impresia că votul contează mai puţin  ca alianţele de la nivel european. Efectele s-au resimţit mai târziu, PSD derulând o campanie europarlamentară sub sloganul: „Mândru că sunt român!”, dovada unui reflex identitar şi politic defensiv în raport cu construcţia europeană. Ulterior, în timpul alegerilor parlamentare din 2016, acelaşi partid, împreună cu Partidul România Unită, au generat un euroscepticism revigorat şi mai coerent, în care temele politice, economice şi identitare se întrepătrund şi susţin reciproc. Dar euroscepticismul nu vine doar din partea pretins de stânga a spectrului politic. Experimentul Marian Munteanu al PNL-ului, deschiderea acestuia faţă de iniţiativele Coaliţiei pentru Familie sau discursul agresiv anti-refugiaţi al preşedintelui PMP, Traian Băsescu, arată că euroscepticismul este bine reprezentat şi la dreapta.

Euroscepticismul românesc este din ce în ce mai robust fiind susţinut de forţe politice redutabile.

Chiar dacă atitudinea populară faţă de UE a rămas binevoitoare, bazele acesteia încep să fie erodate, prin articularea unui euroscepticism asumat. Acesta respinge atât modelul democratic european cât şi un tip de relaţie între instituţiile europene şi elitele naţionale. Deciziile europene sunt considerate arbitrare şi/sau abuzive, iar suveranitatea naţionala este în mod ilegitim limitată. UE este prezentată drept o putere intervenţionistă ce acţionează împotriva voinţei populare mediate de partide şi lideri naţionali. Critica derapajelor împotriva statului de drept şi promovarea anti-corupţiei de către UE sunt astfel folosite pentru a alimenta euroscepticismul. Opoziţia în cheie etnică. religioasă şi securitară împotriva politicii europene privind refugiaţii se înscrie în acelaşi registru. Există şi un euroscepticism economic care critică subordonarea economiei României faţă de cea a Occidentului. Cea mai vizibilă expresie a acesteia este contrapunerea „capitalului” strain celui românesc. Euroscepticismul se întregeşte şi cu unul identitar care respinge integrarea europeană pentru pretinsele efecte negative asupra identităţilor etnice şi religioase. Întreaga agendă a protejării familiei „tradiţionale”, de la iniţiativele de schimbare a Constituţiei şi până la scandalul Bodnariu, este un simptom al unui conservatorism resurgent, care limitează drepturile şi libertăţile în numele unor morale religioase. 

Euroscepticismul românesc este din ce în ce mai robust fiind susţinut de forţe politice redutabile. Acestea îl folosesc strategic pentru obţinerea unei protecţii şi chiar impunităţi în faţa regulilor şi presiunilor europene şi, respectiv, pentru conectarea cu o posibilă bază electorală, definită etnic şi/sau religios. PSD-ul în foloseşte în ambele scopuri, în timp ce PNL este tentat doar de al doilea. Până unde sunt dispuse să meargă cu euroscepticismul lor nu ştim şi nici nu ar fi bine să aflăm.