Elena Udrea-Traian Băsescu, povestea unei simbioze letale

Traian Băsescu, alături de Elena Udrea FOTO Facebook

„Cred că voi avea un suport considerabil din partea femeilor“, s-a pronunţat Elena Udrea, în primul discurs din calitatea oficială de candidat la prezidenţiale. Ignoranţii ar spune că reînvie tema feminismului, pentru simplul motiv că e femeie. În realitate, românii ar vota un extraterestru hermafrodit cu dragă inimă, dacă le-ar îndeplini aşteptările. Elena Udrea nu este un candidat exotic pentru că este femeie, ci din cu totul alte motive.

Elena Udrea a căutat, până acum, susţinerea preşedintelui la prezidenţiale. Acum o caută pe a româncelor şi mizează pe faptul că este femeie. Ieri, la Cotroceni, cei mai mulţi au văzut la preşedintele Băsescu un semn de mare slăbiciune politică pentru că ar susţine-o pe Udrea. Ce nu am văzut până acum, însă, să fie discutat a fost altceva: slăbiciunea candidatei. Altfel spus, cum poţi să fluturi stindardul feminismului, când candidezi sub oblăduirea şi îndrumarea atentă a unui bărbat? Când cauţi binecuvântarea şi aprobarea lui? Asocierea Traian Băsescu-Elena Udrea nu este doar una care îi face rău celui dintâi, iar tema feministă invocată de candidată, la fel ca şi colaborarea sa cu Traian Băsescu sunt două elemente din campanie care se exclud unul pe celălalt.

Dar să începem cu începutul. Cu teza feministă şi apelul la sprijinul femeilor.

Elena Udrea nu poate reprezenta electoratul feminin din această ţară nu pentru că poartă tocuri, cum o acuză gurile rele, de parcă restul femeilor din ţara asta ar umbla în saboţi de lemn. Nu pentru că se îmbracă în roz, e blondă, nici măcar pentru că este „favorita preşedintelui“. Dar, puse cap la cap toate astea, o fac pe Udrea greu de digerat de către femei, în general. Este greu de imaginat că s-ar strecura într-un autobuz, de pildă, la ore de vârf, fără să atragă câteva priviri dezaprobatoare. Apoi, imaginea sa nu are legătură cu aceea promovată de curentul feminist. Fără să intru în teorii feministe, câte astfel de activiste aţi văzut care să pună accent pe atuurile fizice? Nu o să vedeţi, iar asta pentru că se feresc nu de prejudecăţi (de aici protestele topless), ci de obiectivarea sexuală, dar în acelaşi timp luptă împotriva ei.

 Apoi, chiar dacă nu ar fi făcut în viaţa ei un compromis politic, chiar dacă ar fi avut mai multe realizări decât toţi oamenii politici ai ţării la un loc, o fustă strâmtă şi scurtă, într-un colectiv, să zicem, ar plasa-o drept amanta cuiva, metresa şefului. În orice altă zonă profesională, profilul ei i-ar fi asigurat, probabil, acelaşi traseu excentric. Drama ei, dincolo de orice implicaţie politică, este că femeile nu îi pot fi prietene, iar bărbaţii nu îi pot fi colaboratori.

Dincolo de asta, apropierea sa de Traian Băsescu exclude din start o campanie autentică pe tema egalităţii de gen. Dacă Traian Băsescu nu ar fi susţinut-o pe Elena Udrea la prezidenţiale, ea ar fi avut mai mult succes. Ar fi oprit zvonurile, muniţia, atacurile. Amândoi ar fi avut de câştigat de pe urma unei „pauze“. În caz contrar, însă, e dificil să o priveşti pe Elena Udrea drept o imagine a feminismului, pentru simplul motiv că ea însăşi se plasează, constant, într-o poziţie de subordonare faţă de preşedinte. Or, feminismul pledează pentru egalitate. În plus, nu poţi vota pe cineva doar pentru că este femeie sau bărbat, alb sau negru. Dacă ar fi venit cu o serie de proiecte inspirate din zona asta, da, ar fi avut sens tema. Altfel, este doar praf în ochii alegătoarelor.

Relaţia simbiotică dintre Traian Băsescu şi Elena Udrea s-a dovedit a fi, până acum, fructuoasă pentru ambii, în aparenţă. În esenţă, însă, Elena Udrea a rămas pentru mulţi „creaţia preşedintelui“, „doamna“ – apelativ folosit cu ironie înţepătoare în vârf de buze, „preferata“. Într-o societate în care părinţii se străduiesc să îşi înveţe tinerele fete că nu au nevoie să ajungă favoritele cuiva pentru a avea succes, Elena Udrea nu poate fi preşedinte tocmai din cauză că este susţinută de Traian Băsescu.

Ca o paranteză, despre toţi candidaţii cu oarece notorietate de astăzi s-a spus că ar fi creaţia cuiva. Iohannis a fost „descoperit“ de Antonescu, despre Macovei s-a spus acelaşi lucru privitor la colaborarea profesională cu Traian Băsescu, Victor Ponta a fost acuzat şi el că ar fi „creaţia baronilor“, candidatura lui Tăriceanu şi-a revendicat-o, indirect, PSD. Pe când un candidat care să fie creaţia propriei sale ambiţii, inspiraţii, a talentului şi a muncii? Vrabia mălai visează.