Dispoziţia vrajbei noastre

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

E absolut teribil că naţionalismul, ura, bazaconiile naţionaliste se poartă tot mai adesea. Într-o ţară care îşi serbează centenarul, încă mai sunt mulţi care luptă împotriva drapelului maghiar, un politician mai aţîţă spiritele împotriva liceului Székely Mikó, rectorul celei mai importante facultăţi este un naţionalist cunoscut etc.

În legătură cu „problema maghiară“, România încă mai apare un stat crispat şi supărat. Nu poţi fi „mare“ în timp ce gesturile tale sunt atît de „mici“. Dacă eşti atît de mîndru de cei 100 de ani — şi ai tot dreptul să fii aşa —, de ce nu încerci măcar ca o bună parte a locuitorilor tăi să se simtă bine? Şi nu vorbesc despre cei care nu se simt bine nicicum, ci despre cei ca mine. Despre cei care n-au nicio problemă cu ţara sau cu centenarul ei, doar se înfior cînd citesc unele headlinuri sau articole.

Eu nu înţeleg de ce cred unii, nu puţini la număr, că mîndria lor trebuie alimentată cu ura împotriva altora. Nu le e destul Eminescu, Brâncuşi, Caragiale, Enescu, Luchian, Nadia sau Angela Gheorghiu, mai au şi un dinte, dacă nu o întreagă dantură împotriva maghiarilor. 

Şi am observat încă ceva. Naţionaliştii de oriunde şi oricînd nu au nevoie de experienţe negative. La ei, naţionalismul nu e un „rezultat“, ci un dat, punctul de pornire; ei se autodefinesc prin asta. Toate gesturile prosteşti ale celuilalt nu explică otrava lor, aşa cum nici cele mai frumoase gesturi nu o atenuează. Dacă întîlnesc un român prost, îl tratez ca pe o excepţie, nicidecum ca pe o regulă. Pentru ei, toţi maghiarii sunt mişei.

Ştiu că nu vor dispărea niciodată, dar cîteodată trebuie să-mi scriu mîhnirea că m-am născut într-o ţară în care mulţi mă consideră neavenit.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite