Dihonia celor trei puteri

În mod absolut, se poate pleca de la zero (0) numai în matematică. În viaţa reală, plecăm de la o situaţie dată, care există deja. Oricare formă de comunitate umană, de la familie, prin membrii unei instituţii, până la popor, trăiesc potrivit unor norme morale şi legi juridice care funcţionează, ele fiind elaborate în trecut.

Dacă apare o schimbare în viaţa comunităţilor, aceasta poate fi spontană şi imprevizibilă, sau poate fi deliberată şi previzibilă. Ceea ce numim „Revoluţia de la 1989” a fost o mişcare spontană şi imprevizibilă, deci, sub raport juridic şi constituţional, a fost ilegală, iar pentru comunişti a fost şi imorală. Ne referim la această mişcare în întregul ei, adică pe plan naţional, pentru că altfel, adică pe plan individual, procesele juridice ale unor cetăţeni este încă în curs, şi s-ar putea ca ele  să se extindă în viitor..
 

Dar, în cadrul unei comunităţi oarecare, normele morale şi legile juridice pot fi încălcate în mod conştient şi deliberat. În aceste cazuri, intervine puterea judecătorească, ea parcurgând un circuit, care se mişcă de la punerea sub urmărire penală a virtualului infractor, până la condamnarea lui. În acest circuit nu are ce căuta puterea legislativă, sarcina acesteia fiind, chiar potrivit numelui ei, aceea de a elabora legi noi, sau de a perfecţiona legile existente. Cea de a treia putere, cea executivă, tot potrivit numelui ei, execută, adică pune în practică un program sau un proiect de ţară, care cuprinde toate domeniile ei mari de activitate, de la economie, prin învăţământ şi sănătate, până la culte şi la cultură. De fiecare domeniu de activitate (de execuţie) răspunde un minister, iar prim-ministrul răspunde de întreg, adică de realizarea sau nerealizarea proiectului de ţară. Orice conţinut ar avea acest proiect de ţară, aplicarea lui trebuie să fie în concordanţă cu legile existente, altfel trebuie să intervină puterea judecătorească, pentru a corecta decalajul dintre fapte şi legi. Decalajul dintre vorbe şi fapte rămâne în seama opiniei publice, a alegătorilor.

Dar, cele trei puteri nu pot fi izolate una  faţă de alta, ele intrând într-un circuit, care se reia continuu, încât nici nu putem spune unde este începutul circuitului. Doar într-o schemă abstractă şi parţială, deci pe un segment al cercului, am putea spune că puterea legislativă elaborează legile, pe care puterea executivă le are în vedere atunci când ia tot felul de măsuri guvernamentale, iar atunci când legile nu sunt respectate, de către cetăţeni, inclusiv de către membrii guvernului, intervine puterea judecătorească, pentru a sancţiona abaterile de la legile existente, fie ele mai vechi, sau mai noi..

Problemele apar abia atunci când una dintre puteri blochează circuitul, sau îşi asumă atribuţiile altei puteri, care nu intră în datoriile sau răspunderile ei. Cu exemplul cel mai banal, din diverse motive, multe dintre primăriile din ţară au rămas fără primari. Legea, elaborată de parlament, deci de puterea legislativă, ne spune că în acele localităţi trebuie organizate, de către executiv, alegeri parţiale noi, într-un anumit interval de timp. Dacă Victor Ponta, din diverse motive, nu dă curs acestei reglementări legislative, oare ce trebuie să facă puterea judecătorească, să stea şi să judece în taină şi în tăcere vinovăţia sau nevinovăţia premierului!?

Lovitura, care pare una de graţie, dată de către legislativ puterii judecătoreşti, vine chiar în „Cazul Ponta”, executantul care nu este, la rândul lui executat juridic, ci nu este nici cel puţin judecat. Cu logica juridică a unui „Doctor în Drept”, dânsul afirmă cu inocenţă că DNA a solicitat parlamentului punerea dânsului sub urmărire penală, întrucât DNA, parte a părţii care este puterea judecătorească, vrea să schimbe guvernul, adică să execute executivul. Chiar dacă aceasta ar fi consecinţa ultimă a punerii sub urmărire penală, şi chiar dacă şi procurorul DNA s-a gândit la această alternativă, totuşi, schimbarea guvernului, care poate începe cu demiterea posibilă a premierului actual, Victor Ponta, este doar o consecinţă posibilă a punerii sub urmărire, şi nu este cauza ei. Cauza o constituie cele trei fapte (posibile infracţiuni) comise de cetăţeanul Victor Ponta în persoană, înainte de a ajunge premier. Vorba preşedintelui Klaus Iohannis, nici nu putem şti dacă Victor Ponta este vinovat sau este nevinovat, câtă vreme procesul nici nu a început, el fiind blocat chiar înainte de a începe. Scurt, clar şi cuprinzător, puterea legislativă blochează puterea judecătorească, aceasta vizând o posibilă / probabilă abatere de la lege (deci, o posibilă nelegiuire) a lui Victor Ponta, ceăţean al României. Povestea cu confratele de cruce Dan Şova, o putem pune între paranteze, până  când - cine ştie când!? -, acestea vor putea fi redeschise!

În toată această situaţie („tărăşenie”), preşedintele senatului, Călin Popescu Tăriceanu, devine judecător, datorită interpretării cu totul noi  - şi una vizibil „creatoare” - , pe care o dă articolului din Constituţie care se referă la imunitate. Acelaşi personaj, Călin-„Filă de poveste”, devine nu numai judecător, respectiv avocatul lui Victor Ponta, ci dânsul devine şi un virtual şi virtuos procuror. În această nouă calitate, dânsul îi cere preşedintelui Klaus Iohannis, parte a executivului, să ceară demisia celor două vârfuri ale puterii judecătoreşti, Laura Codruţa Kövesi şi Livia Stanciu. Numai un neo-liberal care face teoria „libertăţii absolute”, poate trece, consecutiv sau simultan, prin toate ipostazele menţionate, simţindu-se „ca acasă” în oricare dintre ele. Putem să ne uităm oricât, nu vom găsi în vorbele, ideile şi faptele domnului Tăriceanu, nici cea mai vagă urmă a gândirii marelui neo-liberal, care a fost Ştefan Zeletin.

PS. În titlul precedentelor două secvenţe ale acestui articol, a apărut o greşeală, aici fiind vorba de „dihonia” dintre cele trei puteri, nu de „dihomia” lor. Transcriu aici răspunsul pe care i l-am dat unui cititor (Cristian Săileanu), care, primul, a remarcat această eroare.
 

Este o greşeală de tipar, care mi se datorează mie. Este vorba de cuvântul "dihonie". De regulă, eu recurg la „Dicţionarul general al limbii române” al lui Vasile Breban. În acest „Dicţionar”, cuvântul „dihonie” înseamnă „Ceartă, discordie, vrajbă” (Vol I, p.285).

Am recurs la arhaismul „dihonie” şi amintindu-mi de analiza pe care Constantin Noica o face acestui cuvânt în cartea „Rostirea filozofică românească”. Aici, gânditorul român analizează legătura etimologică dintre cuvintele „dihonie” şi „dihanie”. Potrivit aceluiaşi „Dicţionar”, cuvântul „dihanie” are un înţeles propriu („animal sălbatic”), dar şi un înţeles figurat ( „Ciudăţenie, monstruozitate”). Deci, relaţia dintre cele 3 Puteri este una de „dihonie” şi nu de „dihotomie”. Potrivit aceluiaşi „Dicţionar”, „dihotomia”, care se poate scrie şi „dicotomie” înseamnă „Diviziune în două părţi a unui concept” (p. 285). Fiind vorba de 3 Puteri, nu merge cuvântul „dihotomie” (= „dicotomie”), care se potriveşte în cazul „polarizării sociale”, prin care se înţelege distanţa şi opoziţia dintre două categorii sociale, săracii şi bogaţii. Eroarea de tipar va fi corectată în secvenţele următoare ale textului".