Dihomia celor trei puteri (I)

O reţea infracţională se construieşte cu greu. Cu greu se construieşte orice, chiar dacă este făcut la lumina zilei. Exemplul cel mai simplu şi evident sunt drumurile patriei noastre, că este vorba de şoselele pe care circulăm – unii cu picioarele, alţii cu bicicletele, alţii cu BMV-urile -, dar şi de căile pe care urmează să le parcurgă societatea românească în viitor, şi care pot fi rezonabile sau greşite, mai drepte sau mai ocolite.

Dacă la lumina zilei acel dublu efort - primul material, al doilea spiritual -, este atât de mare, cel puţin la fel de mare este şi efortul de a construi în taină, pe întuneric, o reţea infracţională.

Şi aici intră în joc un dublu efort, adică de a construi reţeaua, dar şi de a o masca faţă de ochii străini, care pot fi mai ales ochii DNA. Ca orice altceva care este un „lucru bine făcut”, şi reţeaua infracţională se construieşte „pas cu pas”, respectiv din aproape în aproape, pentru că, aşa după cum ne asigură o zicătoare românească, „Mai este mult până departe”. De aceea, cum observam în textele anterioare, timpul necesar pentru deconspirarea unei reţele infracţionale este, în principiu, cel puţin egal cu timpul necesar pentru construcţia ei, mai ales dacă la  construcţia ei au participat „ingineri” experimentaţi, formaţi încă pe vremea comuniştilor. În noul Cod penal au fost introduse şi articole noi, care legalizează ceea ce, în limbaj religios, numim „mărturisirea păcatelor” proprii, ca şi deconspirarea păcatelor „aproapelui tău”. Traian Băsescu, care a contribuit efectiv la consolidarea DNA, sub inspiraţia unui chip lunar, cu plete blonde, vorbeşte despre „delaţiune”, care este doar o excepţie. Fostul preşedinte, care are, de altfel, o logică excelentă, uită aici că „Excepţia întăreşte regula”. Oricum, efectul noilor articole legislative este deja vizibil. Reţeaua infracţională se deconstruieşte aşa cum s-a construit, cărămidă după cărămidă, infractor după infractor. Statistica, despre care şi Ulianov spunea că este „o armă revoluţionară”, ne arată că cei mai mulţi dintre „băieţii deştepţi” provin din marea familie PSD. Este vorba de o familie politico-ideologică, nu de una de sânge. Străbunicul ei este dictatorul („nomina odiosus”), bunicul este Ion Iliescu, tatăl este Adrian Năstase şi fiul, sau pruncul, ajuns „cârlan”, este Victor Ponta (Victoraş).
 

Dar, nici liberalii nu ne fac de ruşine în artele liberale ale mascării, încât putem rămâne uimiţi cum  nobilul, sobrul primar al sectorului 1 din capitală, Andrei Chiliman, întrevede undeva, nu foarte departe, graniţele, iar în acest caz, gratiile limitelor libertăţii umane. Libertate despre care, neo-liberalul libertin Călin Popescu Tăriceanu continuă să afirme că este şi trebuie să rămână o „libertate absolută”. Dânsul vorbeşte continuu doar de „Drepturile şi libertăţile” individuale, uitând complet de „Datoriile şi răspunderile” care au şi o relevanţă colectivă, dar pe care se pare că le lasă în seama confraţilor săi social-democraţi. Numai că şi aceştia, social-democraţi fiind, pe latura democraţiei originale, fură ca toţi ceilalţi, iar pe latura socială oferă săracilor ceea ce au furat, sub forma pseudo-creştină, simbolică, a „pomenilor electorale”.
 

În limbaj metaforic, curentul subteran al reţelelor infracţionale – familii de familii, sau „Triburi”, cum le numeşte sociologul Sebastian Vasile Dâncu - au ieşit la suprafaţă într-un veritabil val-valuri de puneri sub urmărirea penală, de arestări. şi condamnări Iar pe creasta ultimului val, spre uimirea noastră şi mai mare, se iveşte pur şi simplu şi Victor Viorel Ponta (Victoraş, băiat poznaş!). Unirea „în cuget şi simţiri” rămâne mai departe o valoare "naţională", care este mult dincolo de toate separaţiile ideologice, cum ar fi, spre exemplu, Stânga şi Dreapta, sau, mai nou, Conservatori şi Liberali. Aici, chiar şi Hora Unirii ar trebui adusă  cumva la zi, spre exemplu „Hai, să dăm mână cu mână / Că-i străină, că-i română /, Că-i creştină, că-i păgână /  Interesul nostru să rămână!”. Menţionez  doar în trecere că, pe vremea comuniştilor, Profesorul clujean de Politologie, Nicolae Kállos, propunea, cu ironie şi umor, ca în Dicţionarul limbii române să se introducă un cuvânt nou, cuvântul „caprovarzism”. Văzând metamorfoza continuă, caleidoscopică, a alianţelor şi separaţiilor politice şi partinice, acest cuvânt ar putea ajunge chiar în fondul principal de cuvinte. Printr-o alianţă capro-varzistă  a fost posibilă şi „unirea în cuget şi simţiri” a  lui Victor Ponta, plagiatorul, cu Călin Popescu Tăriceanu, respectiv, Călin-„Filă de poveste”.
 

Reluând pe scurt evenimentele, DNA solicită Parlamentului aprobarea cererii de urmărire penală a lui Victor Ponta. Acesta, după o scurtă vizită la DNA, afirmă că politica se face în Parlament, nu la DNA. Numai că cererea, inclusiv ca document scris negru pe alb, nu era politică, ci era una riguros juridică. Familiarizaţi cu textul şi subtextul, cu suprafaţa vizibilă şi adâncul invizibil, cei doi aliaţi văd în spatele cererii DNA o nouă „lovitură de stat”. Şi cum Legea talionului funcţionează şi după apariţia religiei creştine, cei doi corifei ai noii democraţii raţionează analogic astfel: ne-aţi acuzat voi, băsiştii, de o lovitură de stat, vă acuzăm acum şi noi pe voi, de o aceeaşi lovitură. Cu gândirea care este doar analogică, nu şi riguros logică, se poate ajunge departe, se poate ajunge chiar de la orice la orice. Maestrul gândirii analogice, marele teolog  Dionisie Areopagitul, spunea că, prin analogie, chiar dacă am porni de la un vierme, din aproape în aproape, sau „pas cu pas”, tot la Dumnezeu am ajunge.  Iar „Dumnezeul” vieţii politice, de oricând şi de oriunde, nu poate fi altul decât PUTEREA. Dar, aşa cum în Ceruri, doar Unul fiind, Dumnezeul creştin are trei Ipostaze - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt -, tot aşa şi pe Pământ, Puterea politică se manifestă prin trei Puteri, adică Legislativă, Executivă şi Judecătorească. Este instructiv să vedem care este relaţia acestora în viziunea şi mai ales în practica politică a câtorva dintre „actanţii politici” de azi.
 

PS  Transformarea în bine a României de azi este posibilă şi necesară. Acest proces, chiar gradual fiind,  are trei puncte de sprijin, sau trei pârghii:

1) Preşedintele Klaus Iohannis, cu „Proiectul de ţară” cu care a câştigat alegerile;

2) DNA, împreună cu instituţiile conexe, numărul procurorilor urmând să crească, pe măsura „valului infracţional”;

3) Absenţa unei societăţi civile bine structurate, o poate înlocui doar Votul cetăţenilor români de pretutindeni, adică votul poporului român,  la viitoarele alegeri, fie ele locale sau generale.