De ce e România mereu în criză

La prima vedere, în România e o bătălie permanentă între reformişti şi diferite grupări care merg în sens invers. Acest câmp de luptă ar putea justifica necontenitele crize politice.

În fond, crizele redefinesc relaţiile dintre trecut şi viitor, ceea ce duce la salturi înainte, când nu produce reculuri importante. Ar putea fi şi cazul acestei crize, care a fost provocată de incapacitatea preşedintelui Klaus Iohannis de a privi peisajul dezolant al regiunii şi de a menţine un guvern funcţional până în 2024, când vor avea loc alegeri generale şi prezidenţiale. Dacă instabilitatea se agravează, în pragul acestei ierni dramatice în care spitalele sunt din nou nepregătite şi în care mulţi oameni nu vor avea bani să se încălzească, atunci istoria s-ar putea să facă din nou o piruetă.

Moţiunea de cenzură care l-ar putea da jos pe premierul Florin Cîţu nu va rezolva situaţia, şi în următorii ani, AUR ar putea atrage de partea lui mulţi dintre nemulţumiţii care votau celelalte partide. Extremiştii culeg de pe jos voturile aruncate de formaţiunile tradiţionale şi se umflă în mod periculos. Preşedintele le-a dat o mână de ajutor nesperată atunci când a pus la cale împreună cu Florin Cîţu acest moment critic, care va agrava bolile cronice ale ţării.

Din 1990, România a fost traversată periodic de crize dure, care i-au zdruncinat obiectivele şi le-au pus sub semnul întrebării. La început, împotriva progresului s-au ridicat minerii, împinşi de Ion Iliescu şi de sistemul care-l propulsase în vârful ierarhiei postcomuniste. Apoi, după ce forţele democrate au câştigat, în sfârşit, alegerile în 1996, a urmat o perioadă de crize succesive şi noua coaliţie care a preluat puterea în loc să recupereze timpul pierdut până atunci, s-a risipit în certuri interminabile şi s-a prăbuşit în crize adânci, făcând loc la alegerile din 2000 extremiştilor (PRM) şi partidului inventat pentru Ion Iliescu în decembrie 1989.

Printre conflicte încrucişate, lovituri pe la spate date în interiorul arcului de guvernământ, decizii perturbatoare cu efecte nefericite luate de primul preşedinte democrat al României, coaliţia formată în 1996 a reuşit să adopte câteva reforme importante şi să-şi ducă mandatul la final cu toate partidele care au pornit la drum împreună (PNŢCD, PNL, PD, UDMR). Ţărăniştii, care au fost vioara întâi în această guvernare, au ratat în 2000 intrarea în parlament şi de atunci nu şi-au mai revenit niciodată. Social-democraţii şi-au adjudecat 45% din fotoliile parlamentare, iar PRM 25%, în vreme ce în turul doi al cursei prezidenţiale s-au aflat fostul nomenklaturist Ion Iliescu şi naţionalist-extremistul Vadim Tudor. Practic, Iliescu şi ai lui au condus ţara cu mână forte, controlând totul, din 2000 până în 2004, răstimp în care au obţinut invitarea României în NATO (2002) şi încheierea negocierilor de aderare la UE (2004).

Fostul preşedinte Emil Constantinescu (1996-2000) şi-a justificat nereuşitele şi crizele spunând că a fost învins de sistem. Atunci era vorba despre oamenii serviciilor secrete proveniţi din fosta Securitate şi de presa aflată sub comanda acestora, după cum a clarificat lucrurile ulterior fostul şef de stat.

Continuă să supravieţuiască, însă, un sistem format din funcţionarii esenţiali ai statului, cei pe care alegerile nu-i schimbă niciodată şi care se află în funcţii cheie peste tot, în ministere, în servicii secrete, în agenţii guvernamentale, în justiţie. Este vorba despre persoane care fac jocuri în spatele uşilor închise şi care au suficientă influenţă pentru a-i determina pe cei aflaţi în poziţii importante să ia o decizie sau alta. Adesea e evident că deciziile nu au legătură cu interesul naţional, fiindcă duc la instabilitate, la blocaje de durată, la decredibilizarea ţării.

Poate fi doar o coincidenţă că de câte ori există un potenţial de progres apare o criză, care poate compromite totul. Sunt o serie de exemple de acest fel în istoria ultimilor 30 de ani. De pildă, la mijlocul lunii octombrie 1998, Parlamentul României aproba accesul avioanelor militare NATO în spaţiul aerian autohton, pentru loviturile care vor pune capăt Războiului din Kosovo: o demonstraţie a azimutului luat de România, adăugat la Raportul UE care tocmai recomandase începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Trei luni mai târziu, în ianuarie 1999, a cincea mineriadă bulversa ţara şi era pe cale să se transforme într-un război civil, prin concursul unor ofiţeri superiori din Ministerul de Interne, eliminaţi din ecuaţie în ultimul moment.

Apoi, în 2007, după ce România tocmai devenise oficial membră a UE şi se pregătea să organizeze summitul NATO de la Bucureşti, preşedintele ţării a fost suspendat de opoziţia de atunci (PNL, PSD, PRM, UDMR şi partidul fondatorului Antenelor). Televiziunile de ştiri controlate de personaje cu interese politice imediate au susţinut criza politică în care se adâncea România, la fel cum făcuseră majoritatea cotidianelor în perioada 1996-2000. Pare că ţara merge cu ochii închişi pe marginea prăpastiei de 30 de ani şi din când în când cineva îi dă un brânci, dar ea îşi regăseşte echilibrul în ultimul moment.

Florin Cîţu, Klaus Iohannis şi PNL, folosindu-se de propria logică sau împinşi, poate, de argumentele altora, încep să intre în scenariul de acum aproape 25 de ani, care ar putea să-i facă pe liberali nesemnificativi. În schimb, PSD creşte şi AUR devine tot mai influent.

De ce ar provoca Florin Cîţu şi PNL o criză majoră în primul an de mandat, în care guvernul are de obicei suficientă susţinere pentru a pune în aplicare cele mai importante reforme? De ce s-ar discredita fără motiv? De ce Klaus Iohannis, care şi-a dorit atât de mult un executiv al lui, l-a dinamitat imediat ce i s-a ivit ocazia? E de vină sistemul sau în joc sunt mize mici, orgolii, avantaje personale, revanşe inutile?  Pe scurt, marii actori ai crizei s-au gândit la orice, dar nu la interesul naţional. 

Sabina Fati - Deutsche Welle