Propunerea este, evident, ironică, dar realitatea e că jocul de oină dispare, înconjurat de declaraţiile de patriotism ale politicienilor.

Românii sunt printre puţinele naţiuni din lume care au creat jocuri sportive, numai că, de 23 de ani, clasa politică ignoră total valoarea lor identitară şi reprezentativă. Ceea ce surprinde este faptul că printre aceştia se numără oameni de la care, privindu-le CV-ul, ai avea pretenţii.

Rugby-ul şi-a făcut partea şi nu-i mai pasă de oină

Am descoperit că avem un parlamentar preşedinte al Federaţiei de Rugby, dl. Alin Petrache. Un om de sport, vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale pt Sport (ANS), care a scris recent un articol pe blogul Adevărul despre importanţa educaţiei fizice.

Îl anunţ pe această cale că Federaţia de Oină e singura care nu are o bază sportivă proprie, iar bugetul alocat oinei de ANS este la nivelul jocului de cărţi ”bridge”!

Agenţia Sportivă de Partid şi de Stat

Agenţia Naţională pt Sport îşi justifică desconsiderarea faţă de sportul naţional prin faptul că oina nu aduce medalii la competiţiile internaţionale şi nu este un sport olimpic. De parcă ar putea să o facă!!! Însă faptul că niciun alt sport nu are calitatea de sport ”naţional”, de ce nu contează pentru Agenţia ”Naţională” pt Sport?

Eu nu înţeleg de ce această Agenţie se mai numeşte ”naţională”, când se poate numi ”de stat” sau ”guvernamentală”. În acest mod, ar fi exonerată de orice obligaţie faţă de calitatea de ”naţional”. În mod similar, nici Circul din Bucureşti nu s-a numit ”Circul naţional”, ci ”Circul de stat”, popular cunoscut sub numele de ”Circul de partid şi de stat”!

La Olimpiada din Beijing, Ambasada României a dat cu bâta de oină în baltă

În 2008, la Olimpiada din China, România a beneficiat de un spaţiu expoziţional. Ambasada României a considerat că cei 20,000 de sportivi şi jurnalişti sportivi din toată lumea mureau de curiozitate să ne cunoască covoarele şi străchinile tradiţionale, aşa că au umplut spaţiul cu ele şi cu discursurile directorilor de la Muzeul Satului din Bucureşti.

Am fost puţin contra curentului şi am trimis ambasadei, prin valiza diplomatică, un set de mingi, bastoane şi postere de prezentare a jocului de oină, ca să amenajeze un colţ cu jocul nostru naţional. În vâltoarea momentului, din grijă pentru a face o faţă cât mai frumoasă României, nu am cerut niciun ban pentru ele, cu toate că făceau vreo zece milioane, bani personali.

O poză cu ”Colţul oinei” mi-ar fi fost de ajuns... dar din Beijing mi-au fost trimise bezele româneşti. Până la proba contrarie, mi-e teamă că şi cei 20,000 de ambasadori ai sportului au primit tot asta!

Oina este promovată printr-o lege, dar banii sunt în alt buzunar

În 2008, Parlamentul a votat Legea patrimoniului cultural imaterial. Oina şi jocurile copilăriei se regăsesc acolo, sub forma a două alineate, pe care cei mai mulţi le ignoră.

Ce nu se vede în Lege, sunt emoţiile prin care am trecut când am recomandat parlamentarilor PRM din Comisia pt cultură să introducă aceste două alineate, la care nu se gândise nimeni. Emoţiile erau generate de posibilitatea ca acestea să fie văzute şi scoase de membrii UDMR din comisie. UDMR-ul ar fi avut o motivaţie solidă: le mai practică doar câţiva nebuni!

Înainte de acestă lege, de câte ori mergeam la un primar şi îi ceream să finanţeze un eveniment legat de oină, îmi spunea că ar face-o cu plăcere, pentru că e suficient să te uiţi la el ca să îţi dai seama că este un mare patriot român, numai că nu e nicio lege care să îi permită. Acum e... criză.

La Ministerul Învăţământului, plagiatul este un sport mai naţional decât oina

Recent, am descoperit că avem parlamentar un fost ministru al învăţământului, dl. Liviu Marian Pop, care scrie pe blogul Adevărul despre renaşterea şcolii româneşti.

Spre deosebire de domnia sa, acum o sută de ani ministrul învăţământului asista, în fiecare an, la finala campionatului şcolar de oină şi înmâna personal cupa. Îl chema Spiru Haret. Competiţiile erau în Brăila, Iaşi, Craiova... Atunci, ministrul mergea cu trenul, cu 30 km pe oră, şi în gară îl aştepta o trăsură. Acum, te poţi duce şi întoarce în aceeaşi zi în orice colţ al ţării...

Numai că acum avem ”autonomie universitară”, adică Ministerul permite oricărei universităţi de sport să se numească ”naţională”, fără să-i întrebe dacă au sportul ”naţional” în programa de pregătire a viitorilor profesori de educaţie fizică şi sport.

De fapt, fără să-i întrebe ce înseamnă ”naţional”!