"Constantinescu chiar era hotarat sa deschida focul asupra civililor"

Politica e un joc de sah. Putini sunt cei care s-au asezat la masa de joc, si inca mai putini cei pentru care miza fiecarei mutari e interesul national. Despre toate acestea, informatiile sunt aproape

Politica e un joc de sah. Putini sunt cei care s-au asezat la masa de joc, si inca mai putini cei pentru care miza fiecarei mutari e interesul national. Despre toate acestea, informatiile sunt aproape de fiecare data indirecte sau tin de scandalul de presa. Iar atunci cand se hotarasc sa-si publice amintirile, grija politicienilor e sa pozeze elegant, sa-si justifice gesturile. Fac apel la cele mai generale si nobile principii, dar trec sub tacere dilemele jocului si cinismul inerent regulilor lui. Totul pare vag si abstract, ori intra in domeniul senzationalului gazetaresc, iar mecanismele puterii raman mereu in ceata. In aceasta privinta, Cursa pe contrasens e o exceptie. Amintirile lui Radu Vasile sunt versiunea dezinhibata a fostului prim-ministru asupra jocului politic de la noi si asupra evenimentelor-cheie din perioada guvernarii sale: mineriada din ianuarie 1999, scadenta datoriei externe a Romaniei, conflictul din Kosovo, raporturile delicate cu propriul partid si cu presedintia. Probabil ca multi vor resimti acut perspectiva fatalmente subiectiva a autorului. Dar daca istoria e in mare parte un document al subiectivitatii celor care au facut-o, atunci pentru oricine vrea sa inteleaga ultimii 12 ani ai istoriei noastre paginile acestea sunt de neocolit. Prezentam in continuare un fragment din volumul CURSA PE CONTRASENS. AMINTIRILE UNUI PRIM-MINISTRU, de RADU VASILE, in curs de aparitie la editura HUMANITAS. Refuzasem orice deplasare spre a ma intalni cu Cozma, declarand ca un prim-ministru nu se intalneste sub presiunea unui ultimatum rostit de mineri. In dimineata zilei cand minerii au ajuns in Ramnicu-Valcea, am trimis o delegatie guvernamentala acolo alcatuita din ministrul Muncii si Protectiei Sociale, Athanasiu, din secretarul de stat de la Industrii, Stanculescu, si din secretara de stat de la Finante. Cum insa la Ramnicu-Valcea autoritatea statului fusese desfiintata, prefectura fiind ocupata de mineri, iar prefectul scapand cu viata doar gratie interventiei lui Cozma, si cum delegatia nu numara persoanele cu care cerusera minerii sa se intalneasca, adica mai ales pe prim-ministru, nici o negociere nu a avut loc. I-am cerut lui Athanasiu sa se intoarca in Bucuresti si am inceput sa ma gandesc serios la o intalnire a mea cu Cozma, ca la o ultima solutie. Am luat hotararea de a merge in gura lupului (Valcea vine de la volk, care inseamna lup in slavona) din trei motive. Mai intai, stiam ca starea de necesitate nu era in sine o solutie, ca din clipa in care armata ar fi tras in mineri Romania ca stat de drept ar fi incetat sa existe. Minerii nu puteau fi cumintiti cu masuri de forta, erau prea uniti si prea incercati ca sa se risipeasca precum iepurii la primul foc de arma. Iar pericolul cel mare era ca, tragand in mineri, armata ar fi declansat abia atunci spiritul de solidaritate, de inteles, de altfel, al sindicatelor din tara, si atunci stirile mass-media legate de ridicarea muncitorilor din tara n-ar mai fi fost manevre de sugestionare colectiva, ci evenimente reale care ar fi dus negresit la caderea guvernului. In al doilea rand, stiam pe baza informatiilor primite de la SIE ca ambasadorii acreditati la Bucuresti sunt pe picior de plecare din tara. Familiile lor incepusera sa fie trimise acasa, iar personalul ambasadelor urma sa fie redus la o schema minim functionala. Primejdia izolarii Romaniei era atat de mare, deficitul de imagine creat in doar cateva zile era asa de catastrofal, incat refuzul meu de a ma intalni cu Cozma putea fi fatal pentru tara. Nu am crezut nici o clipa in solutia utilizarii armatei. Din acest punct de vedere, nu se mai punea problema supravietuirii guvernului, ci a tarii. Caci inchiderea ambasadelor ar fi echivalat cu o iesire din circuitul tarilor civilizate. Dupa aceea, oricat de favorabil ar fi decurs lucrurile, Romania ar fi trebuit sa refaca un handicap diplomatic pe care cu greu l-ar mai fi putut acoperi in urmatorii ani. In fond, acesta fusese rezultatul mineriadei din iunie 1990. Atunci s-a jucat zestrea de credibilitate a Romaniei in ochii cancelariilor internationale - lucrul acesta e bine sa-l stie cei care si-au dorit din toata inima ca guvernul Radu Vasile sa cada. In al treilea rand, stiam ca sunt un prim-ministru ce nu se mai poate bizui pe parghiile de coercitie ale unui guvern normal. Nici o institutie cu atributii de mentinere a ordinii publice nu a mai functionat in acele zile. Stiam ca Internele erau scoase din uz, cum mai stiam ca Dudu Ionescu nu putea intr-o zi sa faca ceea ce Dejeu nu reusise sa faca in doi ani de zile, cat condusese acest minister, anume sa reformeze conducerea ministerului. Mai stiam ca serviciile secrete imi ofereau informatii inutilizabile, de care aveam tot atata nevoie cat avea Cozma de studii de "posologie a multimii" pentru a-si conduce minerii. Am fost atunci aproape singur in luarea oricarei decizii. Doar trei consilieri au fost permanent alaturi de mine, Gabriela Stoica, Petrica Peiu si Macarovski, acesta din urma fiind un foarte bun cunoscator al minerilor. Dintre parlamentari, cei care mi-au fost tot timpul alaturi au fost Bogdan Ionescu, ce s-a oferit sa ma insoteasca la Cozia, si nelipsitul lui prieten Dorin Darstaru. Lipsit de informatii, abandonat de politie, am realizat ca sunt un prim-ministru care trebuia sa joace cartea finala, o carte ce putea fi mare si irepetabila, sau putea sa se dovedeasca o simpla cacealma. La drept vorbind, trebuia sa ma duc in mijlocul minerilor si sa ma port ca un prim-ministru sigur pe puterea guvernului lui, ca un prim-ministru care a acceptat intr-un tarziu aceasta intalnire nu din slabiciunea neverosimila a institutiilor de stat pe care nu se mai putea baza, nu sub presiunea ucigatoare a perspectivei unui razboi civil ce s-ar fi declansat o data cu primul foc tras de armata, nu innebunit de gandul ca peste 24 de ore Romania putea sa fie definitiv izolata diplomatic, ci din dorinta maiestuoasa de a le face o favoare minerilor, desi nimeni nu-l obliga sa o faca. Asta a fost situatia in care m-am aflat eu atunci, am fost precum un jucator de poker care nu are nimic in mana, dar care liciteaza cu siguranta celui ce stie ca are din plecare un careu de asi. Caci eu la Cozia asta am fost, un prim-ministru fara putere jucand rolul unui omnipotent; un prim-ministru care a lasat impresia ca are in spate un aparat de represiune distrugator, cu care poate destrama marsul minerilor in cateva ore, cand de fapt singura putere pe care ma puteam sprijini eram eu insumi. Odata luata hotararea de a ma intalni cu Cozma, a ramas sa aleg locul ei. Numele vehiculate in cabinetul meu au fost Targoviste, Pitesti si Alexandria. Am ales instinctiv manastirea Cozia, ca intr-o strafulgerare. Stiam ca minerii sunt credinciosi si ca un lacas monahal putea oferi o ambianta mai favorabila caderii la o invoiala decat vreun alt loc laic. Din Bucuresti am plecat in dimineata zilei de 22 ianuarie, fiind insotit de ministrul Finantelor, Decebal Traian Remes, si de secretarul de stat de la Industrii, Stanculescu, ca inlocuitor al lui Berceanu, pe care minerii l-ar fi mancat cu fulgi cu tot din cauza arogantei cu care le vorbise. La insistentele sale, inaintea mea l-am trimis pe seful Corpului de Control al primului-ministru, Grecea, care urma sa ajunga mai devreme la Cozia, urmand sa ma informeze prin telefon despre situatia de acolo. Din Bucuresti am plecat cu o escorta de 20-25 de luptatori antitero de la SRI. Singura masura ce poate fi considerata ca facand parte din categoria masurilor de urgenta a fost luata, din proprie initiativa, de Sorin Fodoreanu, presedintele ARD. Acesta, specialist in elicoptere, a reusit sa zboare cu un elicopter la Cozia, asezandu-l pe malul Oltului, langa manastire. Adevarul e ca am acceptat actiunea lui Sorin Fodoreanu mai mult cu nepasare decat cu interes. Pentru mine, situatia era simpla: ori obtineam pacea, ori ma declaram prizonier al minerilor si intram imediat in greva foamei, pana la capat. Dar acest gand nu l-am impartasit decat baietilor mei Tudor si Mihai. Inainte de plecare l-am sunat pe presedintele Constantinescu si l-am instiintat de hotararea de a ma intalni cu Cozma la Cozia. Starea de necesitate fusese declarata dimineata devreme, undele ei de soc psihologic ajunsesera negresit la liderii minerilor, si stiam ca voi sosi la Cozia ca un exponent al acestei amenintari strivitoare si in acelasi timp ca mesager al unei paci pe care guvernul si-o dorea din ratiuni umanitare, iar nu dintr-o neputinta incredibila, cum era de fapt cazul. Pe drum Constantinescu m-a sunat o singura data si atunci a fost ultima oara cand mi-a vorbit cu caldura, simtind in urarile lui o sinceritate de care nu aveam sa mai am parte. Cum drumul prin Ramnicu Valcea era nesigur, am mers pe traseul Brasov-Rasnov. In masina mea se mai aflau aghiotantul meu personal si episcopul Ioan, caruia i-am cerut sa ma insoteasca deoarece stiam ca Miron Cozma are o slabiciune pentru el din vremea cand episcopul era staret la Lainici, manastire la care Cozma mergea des sa se reculeaga si sa se roage. Minerii, oricat de aprigi si neinfranati sunt la manie, pastreaza undeva in sufletul lor un respect intact pentru biserica si oamenii ei. Iar Cozma nu facea exceptie. Stiam, sau mai degraba presimteam, ca in infruntarea cu acest redutabil lider, prezenta episcopului Ioan putea aduce o nota de stapanire si de moderatie in conduita lui Cozma. Mizam pe singura parghie ce ar mai fi putut sa-i inmoaie incrancenarea, parghia retinerii cuviincioase pe care ti-o da prezenta unei fete bisericesti. Doamne, trebuia sa-l imbunez cumva, trebuia sa trezesc in acest lider o urma de traire si de intelegere omeneasca, altfel totul era pierdut. Drumul prin Rasnov era invaluit in ceata, si pe masura ce ma apropiam de Cozia cautam sa surprind in mine insumi vreo tresarire de teama pentru ceea ce urma sa se intample. Armata luase deja pozitii, blocand drumurile de acces spre Bucuresti, si intreaga tara urmarea la televizor deznodamantul unei zile de cosmar. Nu stiu daca voi fi crezut, dar nu am avut nici un moment de nesiguranta, fiind eu insumi mirat de linistea de care puteam sa dau dovada. Nici o clipa nu mi-a trecut prin cap ca aceasta ultima incercare de a mai salva statul de drept ar putea sa fie un insucces. Si tocmai de aceea am reusit. Cum aveam sa aflu dupa aceea de la consilierul meu Gabriela Stoica, la putin timp dupa plecarea mea din sediul guvernului, la Palatul Victoria a sosit seful Statului Major al Armatei, generalul Degeratu, surescitat si ingrijorat. Nestiind ca plecasem spre Cozia, venise impins de nevoia de a se sfatui cu prim-ministru. Era vadit ingrijorat si se indoia ca, daca presedintele Constantinescu le-ar fi cerut-o, comandantii din armata s-ar fi conformat ordinului de a deschide focul impotriva minerilor, cata vreme vinovatiile din decembrie 1989 legate tocmai de respectarea ordinelor nu se lamurisera. Degeratu nu stia pur si simplu ce sa faca. Constantinescu chiar era hotarat sa deschida focul asupra civililor. Prada aproape unei crize de nervi, Degeratu repeta mereu ca presedintele era pe punctul de a face exact greseala pe care o facuse Ceausescu la Timisoara, crezand ca astfel va inabusi revolta masei. Pe tot parcursul drumului spre Cozia, telefoanele de la Cotroceni au cazut grindina in cabinetul meu, cam unul la fiecare 10 minute. Se cereau vesti noi, si toti se aratau acolo sceptici, vorbeau de zvonuri ca drumurile sunt blocate, se asteptau sa cad intr-o ambuscada a minerilor. Oricat de malitios ar suna aceste cuvinte, adevarul gol-golut era ca sub pretextul ingrijorarii pentru soarta mea se dorea de fapt esuarea incercarii mele. Nimeni nu-mi dadea nici o sansa, iar la Cotroceni chiar se dorea sa nu am nici o sansa.