Toţi oamenii care gândesc cu propriul cap şi nu cu al Antenelor ştiu că pseudoargumentele, în principal cele conspiraţioniste (privind prezumtivi judecători manevraţi, unelte ale statului paralel), sunt intenabile.

În fond, le-au respins cu argumente imbatabile prea mulţi, prea credibili. Între ei sunt mii de magistraţi români si societatea civilă, infima presă independentă românească încă în viaţă şi toţi partenerii apuseni ai României.

O lume întreagă ştie că Liviu Dragnea şi ai săi încearcă să modifice legile justiţiei ca să scape de puşcărie şi să-şi protejeze ciracii de gratii. O ştie ori părea s-o ştie şi a spus-o, cu alte cuvinte, preşedintele însuşi. Până când, în mare grabă şi fără o alocuţiune convingătoare, lăsată pe seama fanilor săi cei mai devotaţi, a desemnat-o premier (dar nu al Iranului şi Pakistanului, ci al României) pe, vai, no name-no English-Vasilica-Viorica Dăncilă.

În clipa în care Iohannis a făcut-o, culegând ropote de aplauze şi urale din partea oligarhiei mafiote, a propagandei aferente, a celor prostiţi de ea ad-hoc şi a susţinătorilor învederaţi ai PSD-Dragnea, s-au petrecut simultan mai multe lucruri. România a obţinut un nou premier. Dar, chiar dacă n-a pierdut, totodată, un preşedinte, şeful statului şi-a încălcat cuvântul dat şi, laolaltă cu propria credibilitate, şi-a pierdut o mare parte din electorat, polarizându-l şi stârnind o confuzie generală, incurabilă, potenţial fatală nu doar politic pentru el însuşi, ci mai ales pentru ţară.

Dacă discursul fanilor lui Dragnea nu merită luare aminte, net mai mult interesează argumentele celor care susţin că preşedintele Iohannis n-ar fi avut loc de întors. Că prevederile constituţionale l-ar fi legat de mâini şi de picioare. Că aşa e democraţia. Că, grăbindu-se, ar fi salvat ţara de o criză prelungită şi de o suspendare prezidenţială, care l-ar fi adus la Cotroceni, pe răstimpul unei dezastruoase luni de zile, pe manechinul expirat C.P. Tăriceanu. Că Iohannis nu e şi n-ar putea fi preşedinte-jucător. Că refuzând-o pe Dăncilă ar fi obţinut o soluţie şi mai rea, de felul lui “decât Dan”. În fine, că anticipatele n-ar fi o soluţie, căci n-ar exista o opoziţie demnă de acest nume şi ar câştiga o dată în plus PSD.

Dacă, aşa cum e recomandabil, lăsăm faptele, Constituţia şi principiile democraţiei liberale şi ale statului de drept să vorbească, iar nu frica de suspendare a lui Iohannis ori lansatoarele de ceaţă ale propagandei ruse şi PSD-iste, am afla următoarele. Că, în termenii legii, Iohannis putea să-şi ţină cuvântul, optând, prin respingerea propusei Dăncilă şi avansarea altor două propuneri de premieri, respinse de PSD, pentru dizolvarea Parlamentului şi anticipate. Această opţiune ar fi prezentat o serie întreagă de avantaje deopotrivă personale, preşedintelui, precum şi altele, generale, naţiunii.

1) Reclamate de principiile democratice, care cer revenirea, în anumite faze, la poporul suveran, anticipatele ar fi fost justificate politic şi economic de necesitatea aplanării unei crize politice fără precedent, de primejdii majore şi acute pentru statul de drept şi de o situaţie unică în istoria ţării.

2) Ele ar fi dat o şansă veritabilă de a se evita expunerea României la riscuri nu doar politice, ci şi economico-financiare interne şi la oprobriul extern.

3) Concomitent, s-ar fi eludat confuzia, rescindarea opoziţiei şi polarizarea generală a societăţii, de care profită, incontestabil, oligarhia.

4) Respingerea lui Dăncilă ar fi salvat durabil credibilitatea şi onoarea preşedintelui, care, odată suspendat, ar fi putut spera în mod rezonabil să vadă milioane în stradă, întru susţinerea sa. Nici măcar Dragnea n-ar fi putut-o ignora.

5) Fie şi, pe moment, inadecvată unei sarcini ce pare a o depăşi, opoziţia ar fi primit o vitală gură de aer. Iar Iohannis ar fi putut orienta PNL spre o alianţă politică, dând virtualei coaliţii şanse apreciabile de a câştiga anticipatele. Nu întâmplător, PSD li se opune.

Dragnea ştie că, oricât de bine ar sta în sondaje măsluite, şi-a irosit cu siguranţă, în acest an de haos, un segment considerabil din susţinerea celor 18 la sută din electoratul captiv care l-a votat, fără să câştige mulţi alţi adepţi.

În fond, de ce e nevoie de un preşedinte, dacă, prost sfătuit, şeful statului nu se ridică, în momente cheie, la înălţimea misiunii sale de a reprezenta adecvat şi cu soluţii originale, naţiunea, apărându-i, totodată, interesele reale şi vitale?

 
Petre Iancu - Deutsche Welle