Cele două Treimi (I)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu acest titlu, nu este vorba de proporţia matematică exprimată aritmetic prin 2/3, ci de două configuraţii spirituale, care sunt şi Treimi distincte, una sacră, alta profană.

Prima este Sfânta Treime, proprie religiei creştine. În esenţă, ea ne spune că Dumnezeu este alcătuit din trei entităţi distincte, Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. Această temă are o istorie lungă şi acut controversată. Teologia creştină pune accentul pe ideea de „persoană”, pe caracterul personal al lui Dumnezeu. Dar, raţiunea umană asociază „persoana” cu ideea de „individ izolat”, adică eu sunt Petru, iar tu eşti Pavel. Logica umană, fiind bivalentă, nu înţelege cum este posibil ca trei Persoane, respectiv trei Fiinţe, să fie „de o aceeaşi Fiinţă”, respectiv aceeaşi Fiinţă, adică Dumnezeu. Marele nostru teolog, Dumitru Stăniloaie, a recurs la termenul „ipostaze”, şi pentru a sublinia caracterul lor personal, le-a numit „ipostasuri”. Deci, Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt sunt cele trei ipostasuri ale Unicului Dumnezeu. Sfântul Tertulian recunoaşte că logica umană nu poate înţelege această relaţie între Unu şi Trei, de aceea ea nu trebuie înţeleasă, ci trebuie crezută, şi de aceea ea este numită Dogmă.

Dogma Sfintei Treimi este dogma fundamentală a religiei creştine. Ea are o istorie îndelungată, iar în procesul de cristalizare, ea s-a luptat cu Ereziile, deci cu abaterile de la ecuaţia sau formula Dogmei. Ne limităm la doar două erezii. Mai întâi, putem deplasa acentul pe oricare dintre cele trei entităţi (ipostasuri), iar această deplasare de accent diferenţiază variantele creştinismului, deci diferenţele dintre catolicism, ortodoxie şi protestantism. Dar, dacă accentul cade exclusiv pe Tatăl, cădem în erezia „monarhiaţionistă”, adică ne întoarcem la Dumnezeul unic şi solitar, fie că el este Iehova sau Allah. Invers, dacă izolăm cele trei entităţi (ipostasuri), cădem în erezia „poliarhiţionistă”, adică ne întoarcem la politeismul precreştin, la Olimpul elin, să zicem. Numai dacă păstrăm un echilibru între diversitatea lui Trei şi unitatea lui Unu, rămânem cu adevărat creştini, buni creştini.

Savantul Mircea Eliade, specialist în Istoria religiilor, consideră că cele două concepte ale oricărei religii sunt Sacrul şi Profanul. În limbaj tradiţional, Sacrul desemnează Cerul, iar Profanul desemnează Pământul. De altfel, avem şi expresia religioasă ”Atât în Ceruri, cât şi pe Pământ”. Mircea Eliade desemnează şi cele două sensuri de mişcare ale celor două concepte, adică profanarea Sacrului şi sacralizarea Profanului. Ca rezultat al acestei duble mişcări, se cristalizează şi cele două Treimi, adică Sfânta Treime, la care ne-am referit, şi Treimea profană. Prin această ultimă expresie desemnăm cele trei Puteri ale Statului. Teoria lor a fost făcută, în formă clasică, de către Montesquieu. Toate statele moderne, cele cu caracter democratic, merg pe această teorie. Ea este cuprinsă şi în Constituţia României, cea de după 1989. Trecând la actualitatea cea mai actuală (şi acută) avem:

1) Puterea legislativă, care elaborează Legi. Este vorba de Parlament, cu cele două camere (ca să nu le spunem cămări): Camera deputaţilor, în vârful căreia stă Liviu Dragnea, şi Senatul, al cărui Şef este Călin Popescu Tăriceanu;

2) Puterea executivă, care, după expresia folosită de CCR, este „bicefală”. În ea intră Guvernul, cu toţi miniştrii lui, inclusiv cel al Justiţiei (Tudorel Toader) şi Preşedintele Klaus Johannis, care are şi alte atribuţii specifice, cum ar fi cea de mediator între cele trei Puteri.

3) Puterea judecătorească, a cărei sarcină este aceea de a judeca toate abaterile de la toate Legile elaborate de Parlament. Deci judecarea şi judecata sunt atributele celei de a treia Puteri, care poate judeca oricare faptă a oricui, indiferent ce poziţie socială ar avea autorul faptei care se abate de la Lege.

Constituţia României indică explicit care sunt relaţiile dezirabile, optime, între cele trei Puteri:

1) Ele sunt autonome, sau independente, fiecare având organizarea şi sarcinile ei proprii, specifice;

2) Dacă cele trei Puteri îşi păstrează autonomia, înseamnă că ele stau în echilibru, adică niciuna dintre ele nu este subordonată celeilalte;

3) Echilibrul lor nu este unul mort, inerţial, ci unul viu şi activ. Aceasta înseamnă că ele se informează reciproc, se sprijină una pe alta, chiar se corecteză reciproc, fără a se subordona una faţă de alta.

Cele trei Reguli sunt suficiente pentru a asigura relaţia optimă a celor trei Puteri. Ceea ce observăm însă azi (ba, de ieri, dacă nu chiar de alaltăieri) este o zbatere şi o abatere sistematică de la cele trei Reguli ale Profanei Treimi, adică a relaţiilor dintre cele Trei Puteri. Şi aceste abateri pot fi numite „erezii”, şi se pare că ele sunt mai multe şi mai subtile decât ereziile cu care s-a confruntat Dogma Sfintei Treimi. Care anume sunt ele vom vedea în continuare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite