Cel mai puternic parlamentar

Străbătând holurile ample de la Casa Poporului, hotărât să «intre în canonul instituţional» (ce cuvinte grele a învăţat!), Gigi Becali a croit viitorul. Al lui şi al nostru.

Până ne vom lămuri cum funcţionează gloata de 588 de  oameni de strânsură ai noului Parlament, privim la spectacolul împărţirii posturilor. Gigi Becali a luat deja caimacul, anunţând că vrea să devină şeful PNL şi că, în 2014, el va face guverne, el va numi, el va decide. Deocamdată, s-a declarat „cel mai puternic parlamentar“, căci e şi naţional, şi european. Nu mai e nimeni ca el. Şi vrea să desfiinţeze ANI. A şi cerut un loc în Comisia juridică (şi probabil i se va da).

În stilul său de „om dintr-o bucată“, Gigi Becali a exprimat, pe scurt, cam care e sensul şi rostul de a fi parlamentar în România: să ai putere, să-ţi asiguri un traseu personal favorabil, să-ţi rezolvi nişte probleme cu justiţia. Mulţi dintre cei 588 gândesc la fel, dar nu reuşesc s-o spună atât de clar precum Becali. El măcar e autentic şi, inventat ca personaj public de televiziuni (de dragul audienţei sau al mişto-urilor groase), s-a prins din mers cum să le folosească în favoarea lui. În plus, are un fel de a spune lucrurilor pe nume pe care unii îl pot considera necioplit, dar care la popor dă foarte bine. Da, în felul său e cel mai puternic parlamentar, iar pentru a ajunge de la „simplu soldat“ la şefia PNL are un argument puternic: banii. Îi e la îndemână să devină principalul sponsor al partidului. Şi, în timp ce unii foşti sponsori i-au împins pe alţii în faţă, creând „lideri“ din nimic, cu Gigi nu ţine: dacă dă banu’, vrea ceva la schimb, că doar omul e un bun negustor. Nu zic că dorinţa sa de a ajunge şef peste liberali chiar se va îndeplini, dar sunt destui în partid care se pot lăsa cumpăraţi; şi oricum de doctrina liberală s-a cam ales praful în PNL, cui îi mai pasă de ea? Iar la o adică, totul se poate întoarce din vorbe şi... pac! liberalismul: cum, nu e Gigi un exponent al noii clase de investitori români, nu e în topul miliardarilor, nu e el un vajnic luptător pentru proprietate privată şi iniţiativă liberă? Păi vedeţi că vine de se leagă? În plus, Gigi e onest în felul lui: în CV, din lipsă de altceva, şi-a pus donaţiile către biserică ori casele construite pentru năpăstuiţi – nu ca alţii, care şi-au pus în CV masterate false şi doctorate plagiate. Tratat multă vreme de bufon, vânat de jurnalişti pentru că „e haios“ şi scoate tot felul de porumbei din gură, ironizat de spiritele subţiri pentru mitocăniile şi mahalagismele lui, Gigi Becali s-a decis că e momentul să urce pe cai mari şi, scurt şi eficient, a şi rezolvat-o în câteva luni: a intrat într-un partid istoric, s-a văzut parlamentar, acum vrea să urce până sus. Pentru cititorii de literatură, e încă un exemplu tipic de parvenitism, precum în romanele de odinioară. Dar, între timp,  tema parvenitului nu mai e la modă în literatură. E în viaţă.

În fapt, nu despre destinul politic individual al lui Gigi Becali e vorba aici, ci despre viaţa noastră. Am ajuns să privim de pe margine la urcuşul carierei politice a lui Becali şi să ne întrebăm dacă nu cumva, în felul lui, chiar e mai bun şi/sau mai puternic decât mulţi dintre cei 587 de confraţi ai săi. Unii dintre alegători deja au ajuns la concluzia că da, este. PNL l-a adoptat rapid şi fără prea mari fasoane. Gigi a intrat în „liga mare“ a politicii şi e „cel mai puternic parlamentar“. Ceea ce nu arată altceva decât că „liga mare“ a devenit mică şi prăpădită, iar Parlamentul un fel de oaste de strânsură. Şi până acum, cetăţenii declarau în sondaje o încredere foarte mică în Parlament (sub 10%). Credeam că mai jos nu se poate. Dar uite că se poate.