Ce va face preşedintele Iohannis în cazul Poloniei?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se simte nevoia unei alte politici în Europa, una care să considere Estul ca pe un partener egal, cu o viziune proprie legitimă asupra societăţii şi nu ca pe un răzvrătit împotriva Legii.

Toată lumea a luat notă de poziţia liderilor de la Budapesta cu privire la activarea Art. 7 contra Poloniei. Vice prim-ministrul Zsolt Semjén a făcut o declaraţie categorică: „Vom proteja Polonia de o decizie politică nedreaptă. Prietenia ungaro-poloneză, la fel ca angajamentele luate de guvernul nostru, ne obligă să ne opunem deciziei Comisiei Europene în toate forurile“ (Magyar Idők). Prim-ministrul Viktor Orban anunţase la rândul său că va bloca orice acţiune împotriva Poloniei.

Stilul acestor declaraţii contează chiar mai mult decât conţinutul, căci el transmite o solidaritate politică care nu poate fi neglijată. Din maniera acestor enunţuri reiese că există în Europa Centrală şi de Est o realitate socială şi politică cu adevărat distinctă de cea occidentală şi care se arată tot mai hotărâtă să-şi protejeze identitatea.

Dar dacă poziţia Ungariei a fost semnalată pe larg şi în presa românească, nimeni nu s-a întrebat deocamdată ce va face preşedintele Klaus Iohannis, ca reprezentant al României, într-o eventuală reuniune a Consiliului pe tema Art. 7. Iar întrebarea ar fi fost cu atât mai justificată cu cât preşedintele României luase apărare Poloniei în vara lui 2016, în ajunul Summit-ului NATO de la Varşovia. Atunci, poate din motive pur conjuncturale, spusese cu ocazia conferinţei „Romania's Security Leadership in South East Europe“: „În acest context, nu pot să nu remarc recenta adoptare de către Comisia Europeană, pe 1 iunie, a Opiniei privind statul de drept în Polonia. Dincolo de semnele de întrebare asupra oportunităţii momentului ales de către Comisie, am deplină încredere în capacitatea democraţiei poloneze de a găsi cele mai bune soluţii în conformitate cu cerinţele statului de drept, având în vedere tradiţia Poloniei de implicare activă în consolidarea, în perioada post-comunistă, a unei reale democraţii“.

S-a schimbat ceva de atunci? Am spune că, între timp, Polonia (prin veto-ul preşedintelui Andrzej Duda) a făcut chiar o mică concesie solicitărilor venite de la Bruxelles şi, prin urmare, poziţia României ar trebui să rămână neschimbată cu atât mai mult cu cât temeiul acelei declaraţii era imperativul de securitate pe care îl reprezintă situaţia de pe flancul estic al NATO: „Contăm, în acest sens, în acest demers, pe contribuţia Poloniei, partener strategic al României“.

Cât priveşte politica internă, preşedintele Iohannis s-a plasat în opoziţie cu guvernul PSD-ALDE şi a criticat modificările aduse legilor Justiţiei, care îi slăbesc puţin atribuţiile şi prin urmare nu ar putea găsi o solidaritate spontană cu Polonia. Dimpotrivă, cât priveşte raporturile de putere şi organizarea aparatului de Justiţie, Klaus Iohannis este un oponent al ţărilor suveraniste, pronunţându-se în favoarea autorităţii Comisiei de la Bruxelles. Spre deosebire de Grupul de la Vişegrad care afirmă o identitate distinctă a Europei Centrale şi de Est, Klaus Iohannis s-a pronunţat mereu, chiar dacă nu cu aceste cuvinte, pentru o federaţie condusă de Germania şi Franţa. Insistenţa cu care a afirmat dorinţa participării  la „nucleul franco-german“ n-a însemnat doar refuzul „Europei cu două viteze“, ci mai ales respingerea poziţiilor suveraniste.

De aceea nu există, probabil, dilemă mai mare decât poziţia României în cazul Poloniei. Discursul din vara lui 2016 l-ar obliga pe preşedintele Iohannis la o alianţă cu Polonia împotriva Comisiei. O schimbare de optică ar face ca încă odată (ca de-atâtea ori în istorie) România să pară o ţară nesigură care nu îşi respectă angajamentele şi care îşi modifică prea lesne opiniile după circumstanţe.

Situaţia este într-adevăr gravă, căci Uniunea Europeană se află într-un impas mai mare decât lasă să se vadă dezbaterea politică din România. Solidaritatea ţărilor V4 care ţin să joace un rol mai important în viitoarea configuraţie a Uniunii Europene nu mai poate fi privită cu condescendenţă decât cu riscul unei ireparabile fracturi. Liderul conservator din Bavaria, Horst Seehofer, l-a invitat recent şi pe premierul Viktor Orban la întâlnirea parlamentarilor CSU, justificându-şi gestul cu o declaraţie grăitoare: „ar trebui să mai renunţăm la înfumurare atunci când evaluăm alte ţări şi alţi politicieni“. După care liderul bavarez a recomandat ca germanii să întreţină „cele mai bune relaţii posibile şi cu ţările din Europa Centrală şi de Est, nu doar cu statele membre mai mari“.

Ce-i drept, CSU a fost mereu favorabilă Ungariei conduse de Viktor Orban şi prin urmare poziţia lui Horst Seehofer nu aduce ceva nou. Cu toate acestea devine tot mai clar că fractura pe care o exprimă activarea Art. 7 nu poate fi rezolvată prin poziţii inflexibile sau ameninţări şi că rezultatul ar putea fi exact contrariu celui scontat. Se simte nevoia unei alte politici în Europa, una care să considere Estul ca pe un partener egal, cu o viziune proprie legitimă asupra societăţii şi nu ca pe un răzvrătit împotriva Legii. Iar începutul cel mai bun ar fi desigur organizarea unei consultări Est-Vest cu privire la Art. 2 din Tratatul Uniunii Europene acolo unde sunt enumerate temeiurile de valori ale Uniunii, „Statul de drept" şi „Drepturile Omului“, fără să fie bine definite.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite