„Căpşunarii” şi dijma pe sărăcie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Premierul Victor Ponta reuşeşte să ofere în mod constant comentatorilor politici material de studiu. Gafe monumentale sau mişcări politice ingenioase, toate contrariază prin repeziciunea cu care se derulează şi contrastul efectelor ulterioare.

Determinarea cu care premierul României rezistă în funcţie este pusă în antiteză cu uşurinţa cu care îşi permite libertăţi caracteristice persoanelor deloc prezente în spaţiul public: postări deloc diplomatice pe reţelele de socializare, seninătatea furtului intelectual, glume mai bune sau mai puţin calitative în contexte deloc potrivite şi multe altele.

Deocamdată nu voi analiza din punct de vedere al psihologiei personalităţii necongruenţele publice ale lui Victor Ponta, însă, în virtutea legii determinsmului proceselor psihice, va trebui să explicăm o serie de comportamente prin motivaţia din spatele lor. Fiindcă, iată, orice comportament are în spate un proces psihic care îl declanşează, iar orice proces psihic are o cauză a lui (de cele mai multe ori un puternic resort afectiv). Mai clar spus, afectele noastre sunt principala cauză a comportamentelor inconştiente, involuntare, adică acele manifestări de care ne dăm seama după ce se produc (în cel mai bun caz!). Ca atunci când „te trezeşti vorbind”.

Propun un caz concret, de actualitate care ne poate duce, prin generalizare, la o ipoteză de lucru. Victor Ponta anunţa în cadrul unei dezbateri despre combaterea sărăciei că cei peste trei milioane de români aflaţi la muncă în afara graniţelor ar trebui să plătească la contribuţiile sociale din ţară. Nu este locul aici să discutăm despre oportunitatea economică, dar nu putem să nu ne întrebăm de ce premierul aruncă un subiect sensibil (impozitarea) într-un moment critic (problemele în partid din cauza pierderii alegerilor) către o categorie de cetăţeni care cu foarte puţin timp în urmă a manifestat violent contra aceluiaşi premier (vezi scandalul votului din diaspora). Nu pare o măsură prea eficientă din punct de vedere al comunicării politice să anunţi intenţia de a impozita o categorie de oameni care tocmai te-au desfiinţat politic.

Şi totuşi, de ce a făcut-o? În afară de nevoile strict contabile ale bugetului României, putem specula câteva teorii explicative. Prima ar fi legată de ieşirea accidentală la suprafaţă a concluziilor unor discuţii de culise cu privire la lărgirea bazei de impozitare. O a doua teorie ar putea avea legătură cu modul în care sunt priviţi românii care se află la muncă în străinătate sau cei care au emigrat definitiv (de multe ori, ei sunt băgaţi în aceiaşi oală!). În mod nefericit, studiile sociologice sporadice (căci ducem lipsă de un studiu de amploare la nivel naţional) arată că românii din afară trezesc în ţară o serie de sentimente negative. Mai concret, cei plecaţi la muncă, în pofida banilor deloc puţini pe care îi trimit în ţară, sunt văzuţi uneori ca nişte parveniţi ahtiaţi după bani stârnind, astfel, invidia celor rămaşi acasă. Acelaşi sentiment de invidie este cauzat la alţii de faptul că emigranţii români în Europa Occidentală au un trai cotidian mai îmbelşugat, mai civilizat obţinut cu muncă mai bine plătită. Vedem atitudinile acestea mult prea adesea atât în limbaj (”au venit căpşunarii acasa...”) cât şi în comportamentul evitant faţă de ei.

Dacă adăugăm la cele de mai sus şi tendinţa politicienilor de la Bucureşti de a-i considera pe ”căpşunari” doar o sursă de venit bugetar indirect şi gri (prin banii pe care aceştia îi trimit acasă), plus un bonus de aroganţă personală, ajungem la concluzia că românii plecaţi în afară sunt o clasă inferioară social în România, dar cu resurse financiare care le prisosesc. Deci, e normal, în virtutea solidarităţii social-democrate ca cei care au mai mult să dea celor care au nevoie. Statul Român are nevoie de bani. Deci, e clar!

Tot raţionamentul de sus, deşi extrem de plauzibil, este greşit! Acei români au plecat din dorinţa de a avea o viaţă mai bună. De cele mai multe ori au lăsat în urmă copii şi părinţi care au nevoie de ajutor şi care sunt practic ignoraţi de Statul Român. Mai mult, acei oameni au slujbe grele, slab calificate sau chiar necalificate şi prost plătite în ţara în care se află acum. Din sărăcia lor de acolo, trimit bani să mai suplinească sărăcia celor de aici. Priviţi cu scârbă de funcţionarii unor consulate româneşti mai inaccesibile ca orice fortăreaţă a indiferenţei, ”căpşunarii” sunt bătaia de joc a unor autorităţi obtuze. ”Dacă vor să aibă un cuvânt de spus despre România, n-au decât să se întoarcă” par a spune hoardele de birocraţi. Ei uită, însă, că lipsurile şi nevoia unui loc de muncă decent i-a făcut pe mulţi tineri ingineri, arhitecţi sau orice altă meserie să îşi abandoneze ţara pentru câţiva euro în plus.

Solidaritate socială, după orice doctrină social-democrată, presupune şi grija pentru aceşti români. Căutarea de soluţii viabile care să îi convingă să se întoarcă în ţară (locuri de muncă în primul rând!), aceasta este soluţia ca aceşti oameni să contribuie financiar cu impozite. Nu o dijmă pe simplul fapt că au plecat de sărăcie!

În concluzie, premierul Victor Ponta ajunge să fie victima propriilor reacţii afective, mai mult decât beneficiarul unor procese cognitive conştiente. Stereotipurile şi ruptura de realităţile cetăţenilor obişnuiţi riscă să ne transforme pe toţi în ochii premierului în nişte cifre depersonalizate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite