Candidatul României tăcute

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

E frapantă şi elocventă această nedumerire pe cale să răbufnească iritat: de ce tace Klaus Iohannis, când pe scena politică se intersectează, într-o hărmălaie asurzitoare, declaraţii isterice, vulgarităţi veninoase şi zăngănit de cătuşe?

În linie dreaptă pentru alegerile prezidenţiale, tot mai multe repere intelectuale şi morale ale societăţii româneşti îşi exprimă opţiunea pentru candidatul care poate asigura revenirea ţării la normalitate şi la angajamentele sale democratice şi euroatlantice. Îşi manifestă suportul pentru Klaus Iohannis mari actori, ca Victor Rebengiuc şi Florin Zamfirescu, o personalitate de substanţa şi prestigiul lui Andrei Pleşu, şi unul din cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, Dorin Tudoran.  

Într-o declaraţie care radiografiază perfect provocările acestui moment de răscruce, unul din cei mai importanţi dizidenţi ce au protestat public faţă de regimul Ceauşescu, Dorin Tudoran, îl consideră pe Klaus Iohannis candidatul „potrivit”, pentru că „pare un om ocolit de isterie – această ţiitoare a politicienilor români”, pentru că ”se bucură de libertate, fără să tune că locul celorlalţi candidaţi ar fi după gratii”, pentru că „trăieşte cu folos unde s-a născut, nu unde ar fi avut dreptul să plece fără bătăi de cap”, pentru că „va deconecta funcţia supremă în stat de la un stil inacceptabil” şi pentru că poate asigura normalitatea – „singura şansă a statului de drept”, după cum accentuează Dorin Tudoran. Sunt câteva argumente solide din partea unui om de conştiinţă care nu a ezitat să condamne prin greva foamei abuzurile regimului comunist, apoi să se exileze în căutarea libertăţii şi a normalităţii.

Aceste aprecieri urmează argumentaţiei formulate răspicat de Andrei Pleşu, cel mai prezent mare intelectual român în spaţiul public şi un spirit critic renumit pentru raţionalismul său şi lipsa de menajamente: „Îi găsesc suficiente calităţi ca să schimbe sunetul de fond al perioadei postelectorale. M-am săturat de clămpănitori şmecheri, de tirade demagogice, de platitudini paradiziace. Vreau alt stil! Altă muzică! Sau nici o muzică! Pariez pe laconismul decent, pe discursul nespectaculos, pe refuzul de a intra în bălăcărela în care ne sufocăm de peste 20 de ani”.

Se află aici răspunsul la întrebarea care-i frământă în aceste zile pe mulţi comentatori ai vieţii politice: de ce Klaus Iohannis nu reacţionează prompt la scandalul cotidian, la fiecare învolburare a apelor? E frapantă şi elocventă această nedumerire pe cale să răbufnească iritat: de ce tace Iohannis, când pe scena politică se intersectează, într-o hărmălaie asurzitoare, declaraţii isterice, vulgarităţi veninoase şi zăngănit de cătuşe? Răspunsul cel mai direct l-a formulat Andrei Pleşu: e vorba de „refuzul de a intra în bălăcăreala în care ne sufocăm”.

Există, desigur, un segment electoral dependent de circul politic, aşa cum există mulţi politicieni dependenţi de gălăgia fără substanţă, dintr-un motiv elementar: e singura lor raţiune de a exista pe scenă. Nu au proiect politic, nu-i chinuie empatia socială, nu-i împinge de la spate vreo credinţă. 

Asemenea politicieni şi corespondentul lor mediatic, respectiv cel electoral privesc cu uimire mersul pe bicicletă al lui Iohannis pe lângă sediul PSD, din care răzbate scrâşnet de cuţite pe sub masă. E diferenţa dintre normalitate şi o lume profund bolnavă, pe cale să pună stăpânire pe întreaga societate. Acest pericol ar trebui să le dea de gândit celor care, chiar şi în momentele de maximă încleştare politică din ultimul deceniu, au preferat să stea acasă în ziua alegerilor.

Absenţa lor, de această dată, va valida tumoarea, sictirul lor echivalează cu resemnarea, spatele lor întors scenei politice înseamnă complicitate la îngroparea perspectivei europene a României.

Marele actor Victor Rebengiuc, într-o înregistrare impresionantă, mărturisea că Iohannis este candidatul pe care-l aşteaptă de 50 de ani: „Pentru prima dată, voi vota cu inima deschisă. Pentru prima oară, candidatul pentru care voi vota este omul în care am cea mai mare încredere că va face ceva bun pentru această ţară”.

De ce vorbesc acum aceşti intelectuali care nu sunt compromişi politic şi care nu au fost părtaşi la împărţit resurse, nici cu Iohannis, nici cu alţi politicieni? Cele trei nume evocate – Pleşu, Rebengiuc, Tudoran – au un numitor comun: nu au abdicat de la condiţia lor morală şi intelectuală. De aceea au autoritatea să vorbească şi e responsabilitatea lor să atragă atenţia, ca buni cunoscători ai memoriei colective, dar şi ca barometre fine ce intuiesc implicaţiile viitoare ale opţiunii de la aceste alegeri. În ţara în care clivajul dintre elita intelectuală şi decidenţii politici e tot mai mare, în ţara în care nu puţini intelectuali s-au compromis politic, aceste conştiinţe ce s-au încăpăţânat să rămână verticale de-a lungul încercărilor unei vieţi întregi exprimă ceea ce România tăcută, România celor mulţi regăseşte în Iohannis: că există o şansă ca politica să revină la menirea ei originară.

Politica nu înseamnă joc strident de declaraţii, cum se obişnuieşte în România îmbolnăvită de necesitatea reacţiei permanente, unde contează numai cel care strigă mai tare.

Politica, în România de azi, consumă steril energii, uitându-şi rostul de a canaliza energii pentru rezolvarea problemelor societăţii.

Iată de ce intrigă mesajul simplu, clar al lui Iohannis: pentru că iese din această logică defectă, pentru că nu propune nimic spectaculos, ci doar revenirea la democraţia fundamentală, pentru a pune în practică un proiect de ţară pe care l-a definit încă de acum 12 ani într-o apariţie tv: „România lucrului bine făcut”. Nu e un slogan de campanie, nu e o găselniţă electorală, nu e rodul creativităţii vreunui publicitar. „România lucrului bine făcut” e crezul politic al lui Iohannis, exprimat cu naturaleţea celui care crede în ceea ce spune, încă de când era un tânăr primar invitat în emisiunea Eugeniei Vodă, la TVR.

”Stăpâneşte materia şi cuvintele vor veni de la sine”, spunea Cato cel Bătrân. În acest fel s-a născut mesajul politic al lui Klaus Iohannis şi tocmai acest firesc al relaţiei logice dintre fond şi formă face ca el să fie tot mai asimilat de cetăţeni şi tot mai puternic.

România tăcută, cea dornică de seriozitate şi responsabilitate din partea reprezentanţilor săi, se regăseşte, tot mai mult, în tăcerea lui Iohannis în faţa circului şi în determinarea lui de a construi, nu doar de a promite.

În faţa propagandei dezlănţuite, în aceste săptămâni decisive, cu o furie manipulatoare ce aminteşte de scrutinul instaurării comunismului, nu de Europa democratică, personalităţi intelectuale incontestabile au atras, cu luciditate, atenţia asupra semnificaţiilor unei candidaturi şi asupra riscurilor şi a şanselor pe care le implică opţiunea fiecăruia dintre noi. Să nu uităm că e un semn de sănătate morală a unei naţiuni să-şi asculte reperele fundamentale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite