Candidatul PSD în alegerile prezidenţiale: 2014 vs. 2009. Continuităţi şi discontinuităţi discursive

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Victor Ponta
Victor Ponta

În 2014, PSD reutilizează ca temă centrală de comunicare conceptul liniştii. Acelaşi concept folosit, succesiv, de către Ion Iliescu la începutul anilor `90, de Adrian Năstase în 2004 şi de Mircea Geoană în campania din 2009. Campania din 2014 mai cunoaşte, ca supliment conceptual, şi o declinare a temei unităţii naţionale, folosită de către Mircea Geoană în 2009, prin sloganul „Învingem împreună!”.

Astăzi, tema este declinată prin referinţe istorice şi patriotice, prin simbolistică, precum şi prin execuţiile vizuale folosite de către PSD.

În luna aprilie, scriam despre povestea liniştii şi despre utilitatea sa pentru PSD. La acel moment, spuneam că "povestea liniştii impuse în societate de Preşedintele României este firul conducător a ceea ce social-democraţii expun în preajma alegerilor prezidenţiale. Numele candidatului PSD a fost mai puţin important. Ce a rezistat însă a fost acest mit fondator al Preşedintelui care aduce liniştea, care a fost apropriat de fiecare din ultimii patru preşedinţi social-democraţi. Nu pare să fie altfel nici în 2014."

Mă întrebam atunci, vorbind despre limitele electorale dovedite în 2004 şi 2009, care ar putea fi suplimentele conceptuale pe care le poate primi povestea Preşedintelui care aduce linişte şi echilibru.

Discursul lui Victor Ponta din 20 septembrie de pe Arena Naţională a fost prilejul de a vedea variantă finală a poveştii prezidenţiale pe care PSD o propune în 2014. Programul lansat de premier a explicitat tema Marii Uniri propusă drept fundament discursiv pentru acest moment electoral.

Ce prilej mai bun deci pentru a scoate în evidenţă câteva din continuităţile şi discontinuităţile discursive între candidaţii din 2009 şi 2014 ai PSD la preşedinţie?! În rândurile următoare, am tras câteva concluzii punând faţă în faţă discursul rostit de Mircea Geoană la lansarea din 2 octombrie din 2009, de la Romaero Băneasa şi pe cel al lui Victor Ponta din 20 septembrie, de la Arena Naţională.

Cadrul general al discursurilor

Lansarea din 2009 a lui Mircea Geoană era dominată de ruperea Parteneriatului pentru România, a coaliţiei dintre PDL şi PSD. După episodul în care Dan Nica sugerase închirierea de microbuze pentru pregătirea fraudei electorale, expulzarea sa din Guvern a generat o criză guvernamentală în care PSD nu a vrut să facă pasul înapoi. Cu doar o zi înaintea discursului analizat, social-democraţii se retrăseseră din Guvern. Era momentul în care se decideau următorii paşi politici; se pregătea moţiunea de cenzură, altfel prima reuşită în istoria post-decembristă a României.

În 2009, analiştii vorbeau despre o cursă în trei animată de prezenţa lui Antonescu şi despre faptul că Mircea Geoană ar fi avut o problemă în a atinge scorul electoral al PSD. Băsescu era favoritul cert şi foarte puţini se gândeau că ar fi putut fi bătut, mai ales că deţinea controlul total al guvernării şi al instituţiilor.

Aşadar, Mircea Geoană căuta să se impună drept challenger, să aibă partidul unit în spatele său şi spera la o coalizare puternică anti-Băsescu în turul al doilea. Un lucru care s-a întâmplat până la urmă.

Astăzi, Victor Ponta este premierul României, preşedintele unui PSD foarte solid ca număr de parlamentari şi de aleşi locali, favoritul de departe al cursei prezidenţiale. Ponta se defineşte nu în raport cu adversarii săi la prezidenţiale, ci faţă de Traian Băsescu, propunând o ruptură faţă de ultimii zece ani. Paşii campaniei sunt dictaţi de obiectivul de a nu genera o coalizare a nehotărâţilor şi a dreptei împotriva sa în turul al doilea. Evenimentul de la Arena Naţională a fost unul de forţă prin dimensiunea participării, dar s-a dorit a fi şi o invitaţie la dialog, prin conceptul marii uniri care ar veni să şteargă graniţe şi distincţii.

Discursul prezidenţial pesedist: puncte de convergenţă şi puncte de ruptură

PSD-ul din 2014, aşa cum explicam şi mai sus, este într-o cu totul altă situaţie politică decât în 2009. Discursurile celor doi candidaţi ai partidului o arată fără putinţă de contestare. Pe de-o parte, avem un favorit, cu un electorat şi un partid care-i recunosc leadershipul; de cealaltă partea, avem un challenger, care căuta să-şi impună acest statut, având de înlăturat pericolului unui al treilea candidat care-i ameninţa poziţia în finala prezidenţială. Atitudinea faţă de guvernare, evoluţia de la principalul partid al opoziţiei în 2009 la cel de partid alfa al puterii în 2014, ţinând cont şi de înfrângerile simbolice din 2012 ale Preşedintelui Băsescu, proiectează o altă citire a situaţiei politice.

Dincolo de elementele de context, tema centrală a discursului candidaţilor este foarte apropiată în 2009 şi în 2014. De la conceptul O Singură Românie trecem la Marea Unire, propulsată şi de momentul istoric care va fi simbolul următorilor cinci ani de mandat prezidenţial. Pe lângă liniştea şi stabilitea devenite piloni ai mesajului pesedist de după Revoluţie, unitatea este acel supliment conceptual cu care se caută să se câştige alegerile. Sursa sa vine din raportarea, mai mult sau mai puţin explicită, la persoana Preşedintelui în funcţie.

În timp ce Ponta vorbeşte deschis despre schimbare, Geoană este apărătorul stabilităţii ameninţate de Băsescu. Sunt momente, raportându-ne la 2009, în care cota de încredere a Preşedintelui este de neignorat. Ponta, având în faţă un Preşedinte slăbit, delegitimat de votul din 2012, îşi defineşte adversarul în regimul personificat de Băsescu, atribuindu-i puteri excepţionale în măsură să proiecteze teamă în rândul nehotărâţilor şi, mai ales, unitate şi mobilizare în zona propriei tabere. Geoană, confruntându-se cu un Băsescu încă pe val, se raportează direct şi nemijlocit la persoana acestuia, văzută ca sursă a tuturor relelor. De la un Preşedinte-atoatefăcător, în sens negativ, se ajunge la un sistem denaturat şi scăpăt de sub controlul lui Băsescu. Evoluţia este clară din prisma unui indicator simplu: Ponta rosteşte o singură dată numele lui Băsescu, în timp ce Mircea Geoană o face de 23 de ori.

Ponta propune un discurs exclusiv prezidenţial, lipsit de elemente de concreteţe, care nu are niciun punct comun cu dimensiunea guvernării viitoare. Este trasat doar modelul prezidenţial şi orientarea sa. Nici măcar referinţe normale la UE, NATO sau SUA nu sunt prezente în discursul lui Ponta (deşi steagurile acestora au fost proiectate pe ecranul din spatele premierului în timpul discursului). Obiectivul de a impune tema centrală a campaniei a fost mai important decât orice. De altfel, într-o etapizare a comunicării, elementele de conţinut se regăsesc în programul lansat pe 22 septembrie pe website-ul premierului.

Mircea Geoană nu se afla într-o situaţie la fel de comodă. Partidul tocmai intra în opoziţie, după o scurtă perioadă de partener junior la guvernare. Poziţionarea sa prezidenţială este saturată de elemente specifice unui prim-ministru, dovadă că Preşedintele PSD avea de îndeplinit un dublu rol. Atât situaţia economică, cât şi ceea ce aştepta partidul (revenirea la guvernare) îl fac pe Mircea Geoană să transforme alegerile prezidenţiale mai degrabă în unele parlamentare. Ca o consecinţă a asumării rolurilor, Ponta vorbeşte 20 de minute, Geoană 43.

Ceea ce uimeşte este cât de similară este descrierea părţii împotriva căreia luptă candidaţii PSD. Cuvintele şi abordarea merg uneori până la identitate. Că este vorba despre scandal, dezbinare, învrăjbirea categoriilor sociale, unitate sau mândrie, Ponta şi Geoană sunt în acelaşi registru discursiv, pe care îl împart surprinzător poate şi pentru ei.

Interesantă este şi poziţionare faţă de răul politic pe care doresc să îl combată. Ponta foloseşte imaginea unei perioade pentru a proiecta viziunea idilică a contrariului său, în timp ce Geoană insistă pe răul pe care adâncirea stării curente l-ar putea aduce. La Geoană, soluţia este obligatorie, necesară, la Ponta, ea ţine mai degrabă de împlinirea unui potenţial şi rămâne în registrul contingentului.

Tot în zona diferenţelor, Ponta vorbeşte aproape exclusiv pentru electorat, în timp ce Geoană alocă o parte importantă a discursului său mobilizării propriului activ şi a convingerii bazinului electoral social-democrat. O chestiune de context politic, aşa cum am mai spus.

Un ultim cuvânt despre punerea în scenă: În 2009 se preferă o hală industrială, cu trimitere clară către locuri de muncă şi către natura unui partid de stânga. Suntem, până la urmă, în plină criză. În 2014 se merge pe cartea din 2012, a unui stadion naţional ce trimite către defuncta USL, în care motivele naţionale şi Coloana Infinitului descriu orientarea social-democraţilor în zona patriotismului manifest.

Forma completă a acestei postări, care cuprinde analiza detaliată a celor două discursuri mai sus menţionate, o puteţi citi pe site-ul Smart Politics.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite