Apostolii Epocii de Aur, episodul #23. Insuportabila uşurătate a lui Corneliu Vadim Tudor. „Decât o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
vadim tudor

Mai întâi, Corneliu Vadim Tudor a fost poetul de curte al cuplului Ceauşescu. După Revoluţie, a devenit un maestru al insultei şi un prea înzestrat promotor al urii şi al intoleranţei. Aceasta este biografia celui mai veninos om politic din istoria postdecembristă a României.

22 decembrie 1989, ora 10.00, Bucureşti. Corneliu Vadim Tudor, fost poet de curte al lui Nicolae Ceauşescu şi vârf de lance în campaniile de denigrare a opozanţilor faţă de regimul ceauşist, se aşază la masa de scris din măcelăria ideologică pe care o numeşte locuinţă personală şi concepe o bizară scrisoare adresată dictatorului. Nu e vreun fior creator matinal, depeşa are un mesaj clar: e timpul ca Nicolae Ceauşescu să facă un pas în spate! Vadim aflase de la mai mulţi demnitari că situaţia din Comitetul Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR) e tensionată. Iar el nu mai suporta cvasianonimatul în care fusese aruncat în ultimii trei ani. Era pe linie moartă, trebuia să ajungă din nou în lumina reflectoarelor. Se visa autorul moral al chiuretajului săvârşit celui mai iubit fiu al poporului. Operaţia însă era ceva mai complicată.


Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan


Vadim înţelege că, în agitaţia din decembrie ’89, nu se poate bizui pe eficienţa Poştei Române, aşa că renunţă la scrisoare şi îşi înregistrează mesajul pe o casetă, pe care plănuieşte s-o difuzeze la Televiziunea Română. Cel puţin aşa va susţine după ’90. Aparatura o avea de la prietena şi viitoarea colegă de partid Ana Mureşan, fost ministru al Comerţului Interior. La Televiziune însă e prea multă lume. Şi la Radio, la fel. Până crease el cea mai vibrantă scrisoare audio-video, comunismul se şi prăbuşise – cuplul Ceauşescu fugise de pe clădirea CC la bordul unui elicoper.

Aşadar, la televiziune, lume multă. Vadim renunţă. Nu-şi poate pierde în mulţime fanionul disidenţei interesate. Dar Vadim gândeşte global şi acţionează local: merge să discute cu oficialii americani de la Ambasada SUA din Bucureşti. Nu reuşeşte nici aici, primeşte un „No!“ apăsat: i se spune că n-are ce căuta acolo „după ce l-a înjurat pe Moses Rosen (n.r. – fost preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România)“. Până la urmă, nu mai revoluţionează nimic. Trece puţin prin redacţia „Săptămâna“ şi-apoi acasă. Se dădeau nişte filme bune la televizor.

„Pe cine-o să mai lingi?“
Nici măcar la Revoluţia televizată nu poate participa în linişte. Telefonul sună încontinuu. Mesaje de încurajare, dar, mai ales, câteva avertismente bine ţintite. Oamenii-l ţinuseră minte pe poetul de curte al ceauşeştilor, care ajunsese destinatarul celor mai prozaice mesaje. În „Jurnalul Revoluţiei, de la Paşte la Crăciun“, Vadim îşi redă unele dintre discuţii: „Eu însumi am fost ameninţat azi (n.r. – 22 decembrie), la scurtă vreme de la fuga lui Ceauşescu. Întâi m-a sunat o femeie, semăna perfect la voce cu o prietenă de-a mea: «Ai dat de dracu, ţi-a fugit stăpânul. Să te văd acum pe cine o să mai lingi». A doua oară m-a sunat un bărbat, cu o voce de asasin potenţial: «Ţi s-a înfundat, ai să vezi ce-ai să păţeşti» […] În loc să mă sperii i-am răspuns: «Maistre, nu ştiu ce vrei să-mi faci matale, dar îţi spun ce-o să-ţi fac eu: te bag în p**da mă-tii!»“.

Vadim continuă să fie un adevărat temerar pe Golgota comunismului mesianic. A doua zi după Crăciun, Ileana Lucaciu, secretara de partid din redacţie, îi spune că „Săptămâna“, copilul său de suflet, îl dezmoşteneşte. După 14 ani de activitate cvasipublicistică, nu mai poate scrie acolo. Oricum, hebdomadarul se va închide peste nouă zile. La 31 decembrie, i se va comunica şi de la Agerpres că e scos de pe ştatele de plată. Pentru Vadim Tudor, luna decembrie se încheie cu o singură certitudine: nimeni nu-l mai vrea pe cel care se străduise să aducă un pic de poezie într-o dictatură oricum sterilă. Lasă că le va arăta el tuturor!

Logo Apostolii Epocii de Aur Desen de Vali Ivan şi Florian Marina
vadin tudor
vadin tudor
Eu sunt programat genetic să lichidez Mafia! Corneliu Vadim Tudor

„Killer-ul culturii române“
Vadim Tudor începe o viaţă nouă. Fără bani, dar în libertate deplină. La început însă, libertatea îl cam doare: „Scânteia tineretului“ îl numeşte „killer-ul culturii române“ şi-l dă exemplu pentru servilismul său. Acesta e momentul în care Vadim devine subiect de presă. La 2 martie 1990, vizionarul înfiinţează ziarul „România Mare“, cel mai rezistent burete unde Vadim îşi va vărsa tot veninul. Politologul Vladimir Tismăneanu susţine în volumul „Lumea secretă a nomenclaturii“ că responsabilitatea pentru apariţia unui ziar precum „România Mare“ îi aparţine premierului din 1990, Petre Roman.

Oricum, în jurul lui Vadim Tudor şi al prietenului său, Eugen Barbu, se vor aduna foşti redactori de la „Săptămâna“ sau foşti demnitari comunişti. Cel mai sumbru personaj din cea de-a doua categorie e Eugen Florescu, care, potrivit politologului Tismăneanu „exalta cuplul Barbu – Vadim Tudor, prezentându-i pe vidanjorii cu moravuri jandarmereşti drept apărători ai interesului naţional“.

Activitatea propriu-zisă a ziarului începe însă abia la 8 iunie 1990, şi poate că această dată nu e chiar aleatorie. În al doilea număr, ajuns la tarabe chiar la 15 iunie 1990, Vadim Tudor începe răfuielile cu alte publicaţii, după ce sediul „România Mare“ fusese vandalizat de minerii care făcuseră prăpăd în Capitală. Pentru Mineriada din 13-15 iunie, Vadim Tudor îi vede vinovaţi pe cei de la ziarele prooccidentale. „Comisia de cercetare a activităţilor antiromâneşti din cadrul Fundaţiei noastre face un apel călduros la patriotism şi înţelepciune, adresat ziariştilor de la «România liberă», «22», «Dreptatea» şi «Europa liberă». Încetaţi agitarea populaţiei acestei ţări! În caz contrar veţi fi direct răspunzători pentru evenimentele grave care pot avea loc!“, ameninţa Tribunul care, în acelaşi număr al publicaţiei, ridica osanale pentru Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, unul dintre demnitarii comunişti în jurul căruia s-a aciuat Vadim Tudor.

Citiţi şi: Dumitru Popescu, supranumit „Dumnezeu“, a fost arhitectul principal al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. A rămas cunoscut în comunism ca urmare a formulelor inedite de elogiere a dictatorului, dar şi pentru intransigenţa cu care cenzura orice deviaţie de la linia partidului. După Revoluţie, mai mult s-a odihnit.

„Scuipaţi aici!“
Acesta e doar începutul. Invectivele la adresa intelectualilor şi politicienilor prooccidentali, mai ales a acelora care avuseseră de-a face cu Radio „Europa Liberă“, se vor ţine lanţ. Pe la rubricile de tristă amintire „Scuipaţi aici!“, „Caricatura săptămânii“ sau „Urmăriţi! Prindeţi! Arestaţi!“ din „România Mare“ vor trece Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici şi mulţi, mulţi alţii. Textele sale nu vor ieşi niciodată din logica leninistă de la începutul secolului XX, care miza pe devalorizarea adversarului de idei prin reducerea la un stadiu subuman. Vadim prefera epitetele din regnul animal şi mistc: „păduchi“, „maimuţe“, „şobolani“, „şerpi“. El, şerpaşul despovărat al lirismului ceauşist, dădea la tipar, în ianuarie 1993, următorul text: „Se pare că şerpoaica Doina Cornea a fost posedată sălbatic, sub statuia lui Matei Corvin, de dictatorii Vadim şi Funar“. Textul era semnat Alcibiade. Numele Corneliu Vadim Tudor era destinat producţiei culturale. Diatribele acestea, camuflate sub generosul scut al pamfletului, vor rămâne, dintre toate volumele scrise vreodată de Vadim, singura lui carte de vizită. Tribunul va pierde multe procese, însă va continua în acelaşi stil, până când victimele sale vor renunţa la răfuieli cu un mizantrop oricum incurabil, dacă nu chiar clinic. Nimeni nu-l poate îmbrăca pe Vadim în cămaşa de forţă a toleranţei. Acesta ar putea fi un caz clasic în care opera are o asemenea forţă monumentală încât îşi învinge autorul. Dar nu e.

Concomitent cu activitatea pretins jurnalistică, Vadim Tudor pune bazele Partidului România Mare (PRM), formaţiune naţionalistă cu înrădăcinate şi rigide accente xenofobe. Îl sprijină puternic mentorul său, Eugen Barbu. Partidul îşi începe activitatea pe baza deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti nr. 14/1991 şi a autorizaţiei de funcţionare din 20 iunie 1991 înregistrată cu numărul 1/105. La primele alegeri parlamentare la care va participa, PRM va aduna aproape 4% din voturile electoratului, obţinând 22 de locuri în Parlament.

Începutul războiului cu Băsescu
Vadim Tudor, ales senator de Bucureşti, va fi protagonistul unuia din cele mai tensionate momente ale legislaturii 1992-1996. Nu e un duelist doar pe câmpul de luptă publicistic. În mai 1993, tribunul îi împarte câţiva pumni sănătoşi lui Aristide Dragomir (deputat FSN) chiar pe holurile Parlamentului. Totul pornise după ce Traian Băsescu (şi el, deputat FSN) l-a acuzat pe Tribun de „laşitate tipic bolşevică“. „Corneliu Vadim Tudor e un profitor al actualei situaţii din România, cum a fost şi în trecut. De ce n-aţi avut curaj, domnule Vadim, să mă acuzaţi la televiziune că am furat vapoare? N-aţi făcut-o pentru că n-aţi avut curaj şi n-aţi făcut-o din laşitate tipic bolşevică“, declara viitorul preşedinte al României de la tribună. Vadim Tudor n-are însă delicateţea lui Nicolae Iorga care, după ce a aflat că e boscorodit de Armand Călinescu, a spus la tribună: „Nu ştiu cine, dar, dacă aflu, îi scot şi celălalt ochi“. Nu poate să-l răpună pe „matrozul chior“. Se descarcă pe colegul său, Aristide. Mai mult, cere şi ajutorul gărzilor de corp rostind celebrele vorbe: „Săriţi, mă, şi muiaţi-i oasele!“. Confruntarea se încheie la Insitutul Medico-Legal, unde ambele părţi ale conflictului aumers să-şi ia adeverinţe.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

vadin tudor

Cel mai obtuz
din „Patrulaterul roşu“
„România Mare“ va lansa o campanie de presă împotriva FSN şi a politicienilor Aristide Dragomir şi Traian Băsescu. „Poate că nu e lipsit de interes să precizăm că această canalie pe nume Dragomir provine din mamă unguroaică şi are o soră bolnavă mintal, ceea ce nu-i vina ei, desigur, dar explică multe“, scria Vadim Tudor în „România Mare“ la 4 iunie 1993, în timp ce pe Băsescu îl acuza de încheierea de contracte păguboase. Deşi forma şi conţinutul acestor mesaje ar fi cutremurat orice consiliu pentru combaterea discriminării, adversitatea politică era de înţeles, din moment ce PRM făcea parte din alianţa care susţinea Guvernul Văcăroiu, alături de PDSR, PUNR şi PSM. Coaliţia era denumită în acea perioadă, în mod paradoxal, „Patrulaterul roşu“, ca urmare a poziţiilor politice obtuze de inspiraţie comunistă. Alianţa va funcţiona până în 1995.

În noiembrie 1996, Vadim Tudor candidează la preşedinţie, dar obţine doar 4,72% din sufragii. Reuşeşte însă să mărească numărul de parlamentari ai PRM de la 22 la 27. În următorii patru ani, PRM va avea cea mai intensă campanie de propagandă pentru sporirea numărului de susţinători. Rezultatul se va vedea la alegerile din 2000.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

vadin tudor

Omul care ne-a făcut să-l votăm pe Iliescu

26 noiembrie 2000. Corneliu Vadim Tudor, candidat al PRM pentru preşedinţia României, realizează marea surpriză. În primul tur al prezidenţialelor, acesta îi devansează pe Theodor Stolojan (PNL), Mugur Isărescu (CDR) şi pe Petre Roman (PD) şi se clasează pe locul doi, imediat după Ion Iliescu, candidatul PDSR. Cu cele peste trei milioane de voturi obţinute (28,34% din sufragii), Vadim Tudor se califică pentru turul doi al prezidenţialelor. Pentru un asemenea rezultat, liderul PRM lucrase din greu. Aruncase cu nori în toţi candidaţii, de la Iliescu până la Stolojan şi Traian Băsescu, unul dintre susţinătorii vocali ai lui Roman, colegul din PD. Dacă pe Iliescu nu-l scotea „omul ruşilor“ şi „kaghebist“, Stolojan era văzut ca marionetă a Occidentului, demn de apelativul „Frankestein“. Pentru Băsescu avea, pe lângă soluţia insultei, şi cea a acţionării acestuia în instanţă. „Ar fi curată pierdere de vreme să mă pun la mintea acestui individ fără discernământ şi fără Dumnezeu, dar îmi fac datoria umanitară de a anunţa pe cei din jurul său că, de mai bine de 50 de ani, a fost descoperit tratamentul la sifilis“, scria Vadim Tudor în „România Mare“ cu trei zile înainte de primul tur al prezidenţialelor. Incisivitatea dusă mult peste frontierele bunului simţ i-a adus succesul din primul tur.

Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

De altfel, într-un interviu acordat pentru TVR între cele două tururi de scrutin din 2000, Vadim explica profilul preşedintelui adecvat acestei ţări: „Românii au nevoie de un şef de stat autoritar, nu de o marionetă“, spunea acesta în interviul acordat jurnalistei Irina Radu (actualul şef al SRTv) de la TVR. Mai mult, într-o intervenţie pentru propriul ziar promitea că, dacă iese preşedinte, va închide graniţele ţării, iar în 24 de ore îi va strânge pe toţi cei care au trădat România şi-i va mitralia. Nu a fost cazul. La 10 decembrie, Vadim Tudor va obţine doar 33,17% din voturi. Va lansa moda denunţurilor cu privire la fraude electorale, cu toate că era conştient că majoritatea partidelor politice îl susţinuseră pe Iliescu.

Stadionul din Parlament
Tribunul avea însă un motiv de mândrie. În noul Parlament erau 121 de aleşi din PRM. Apogeul. După anul 2000, formaţiunea lui Vadim Tudor va începe să se stingă. Încet. În 2004, doar 69 de PRM-işti vor intra în Legislativ, în timp ce Tribunul va obţine 12,57% din sufragii la prezidenţiale. Nu mai intră în turul II. Era şi pentru ultima dată când partidul său sărea de 10%, precum şi ultima prezenţă în Parlamentul României.

Un moment de neuitat care l-a avut printre protagonişti pe Vadim Tudor a fost asumarea în Parlament, de către preşedintele Traian Băsescu, în decembrie 2006, a „Raportului final“ privind condamnarea regimului comunist „ilegitim şi criminal“. Vadim Tudor, alături de colegii săi din PRM şi de unii dintre aliaţii din PSD îl vor huidui pe preşedinte şi vor aduce din nou în Parlament nostalgia comunismului şi, mai ales, a stadionului. Vladimir Tismăneanu, şeful comisiei prezidenţiale care a redactat „Raportul final“ scrie, în „Efigii ale unui coşmar istoric“: „PRM este expresia temperamentului hiper-narcisist, a febrelor, nălucirilor, puseurilor şi nevrozelor megalomane ale lui Vadim, a nostalgiilor sale securist-comuniste, a naţionalismului exacerbat, a şovinismului patogen, a maghiarofobiei maniacale şi a antisemitismului furibund. Fără Vadim, PRM este un carnivor fără dinţi“.

La legislativele din 2008, PRM nu va reuşi să treacă peste pragul de 5% – voturi necesare pentru a intra în Parlament. Nici liderul de partid nu va sta prea bine la prezidenţiale. Strânge doar 5,5% din voturi. Prea puţin pentru funcţia de preşedinte, însă prea mult pentru România anului 2009.

„Porcilor! Nu mă scoateţi de aici“
Totuşi, în vara aceluiaşi an, Vadim Tudor obţinuse însă primul mandat de parlamentar european, alături de aliatul său politic şi de idei, Gigi Becali. Amintiţi-vă de această coaliţie al cărei slogan era: „Doi creştini şi patrioţi vor scăpa ţara de hoţi“. Aceştia sunt oamenii pe care românii i-au trimis la Bruxelles să-i reprezinte. Cazul e simptomatic, nu insistăm. Pentru Vadim, însă, aceasta e ultima funcţie politică. În anii următori, tribunul îşi va investi aproape toată energia în scandalurile aflate la graniţa dintre politic şi monden, mai mult monden.

În 2011, liderul PRM a fost protagonistul unui imens scandal. Evacuat din sediul partidului pentru că acumulase datorii la utilităţi, în clipa în care a dat ochii cu executorul judecătoresc Paula Daniela Somaldoc, Vadim a explodat verbal. „Căţea turbată“ sau „pitica dracului“ sunt printre apelativele folosite de bărbat. Asta înainte de a-i arunca femeii un pahar cu apă în faţă. Poliţiştilor le-a spus franc: „Porcilor! Nu mă scoateţi de aici“. Până la urmă, după 14 ore, liderul PRM a părăsit sediul. Era ca o prevestire a ceea ce avea să se întâmple cu un partid din ce în ce mai dezorganizat. În iunie 2013, fostul secretar general al PRM Gheorghe Funar îl înlătură pe Vadim Tudor de la şefia partidului, însă în mod ilegal. Începe un adevărat scandal. Sesizat de eternul şef al PRM, Tribunalul Bucureşti îi va da dreptate acestuia în noiembrie 2013.

Degeaba. În următorii ani, Vadim Tudor nu va mai conta politic. Va fi prezent mai mult la emisiunile mondene decât la cele politice. Se va confrunta cu inteligenţa blondelor în emisiuni de divertisment sau va merge pentru a face spectacol la ore târzii ale nopţii la „Un show păcătos“. E raţiunea de pe urmă a tribunului, care, la senectute, îşi putea evalua, mult mai cinstit cu sine, adevăratul rol social pe care-l are. Să-şi prezinte căţeii cu glumiţe mult prea trudite, să se ia la trântă cu dudui care şi-au pus în CV mai mulţi bărbaţi decât cărţile sale, să-şi alimenteze ziarele cu otrăvuri trecute prin sita ca un covrig care dădea măsura decenţei sale.

vadin tudor
vadin tudor
vadin tudor
Scandalagiu incurabil, palavragiu iremediabil şi grafoman incontinent, Vadim Tudor a fost arhitectul, inspiratorul şi organizatorul tuturor campaniilor peremiste. Pamfletele semnate Alcibiade vor rămâne în istoria universală a abjecţiei. Vladimir Tismăneanu, politolog, în „Efigii ale unui coşmar istoric“

Ultima calomnie şi ultima poezie
La 14 septembrie 2015, în dimineaţa morţii sale, în numărul din „Tricolorul“ apărea un ultim mesaj grobian al Tribunului. Ţinta sa era omul de afaceri Ion Ţiriac, vizat de atacul lui Vadim pentru o presupusă relaţie cu Simona Halep. „Am auzit că bătrânul curvar Ion Ţiriac a pus ochii şi pe Simona Halep, ba chiar trăieşte cu ea. E posibilă o asemenea porcărie? Din partea Măcelarului de la Balc ne aşteptăm la orice. Fata a fost prietenă cu un aromân de-al ei, băiatul lui Teo Sponte, dar s-au despărţit recent. Satyrul matusalemic cu mustaţă flocăită ar trebui castrat chimic, dacă nu chiar fizic“, scria Vadim care, pesemne, ar spune adepţii determinismului istoric, îşi simţea sfârşitul. Cu câteva ore înainte de a fi dus în spital, pe pagina personală, liderul PRM postase o poezie compusă în noaptea de 6 spre 7 septembrie. „Ultima cafea“ devenea ultima poezie. Redăm prima strofă. „Hai, Moarte, să bem o cafea/ Ţi-o fac cu caimac, aromată/ Mai leapădă-ţi coasa cea grea/ Şi mantia asta ciudată./ Te rog să iei loc în fotoliu/ Nu mă supără dacă fumezi/ După cine eşti, Moarte, în doliu?/ De ce tot suspini şi oftezi?“, scria Vadim Tudor.

„Tribunul“ a murit, stilul Vadim trăieşte
Stilul Vadim Tudor va continua în „România Mare“ şi după trecerea la câmpul cu verdeaţă a liderului PRM. În colimator, la 3 săptămâni de la moartea Tribunului, va fi chiar ziarul „Adevărul“. Reluăm şi noi: „Tot cotidianul cu pricina s-a scremut până i-au pleznit venele hemoroidale, umplând pagini întregi cu minciuni, pentru a-l denigra pe Corneliu Vadim Tudor. Ce neruşinare! Numai că sacrilegiile scrise de avortonii de la «Adevărul», în afară de faptul că le-au atras o droaie de înjurături, i-au descalificat total în faţa cititorilor“, scria „România Mare“ la 2 octombrie, ziar care din acest moment avea un nou redactor-şef, Lidia Vadim Tudor, şi aceeaşi metodă regretabilă: să promoveze ura şi intoleranţa într-o Românie oricum străbătută de prăpăstii.

Citiţi şi: Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică în închisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi-a încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiuni carcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi în Partidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului.

<strong>Vadim. Vorbe de duh<strong></strong></strong>

În anul 2002, Vadim Tudor îşi publica o carte cu propriile cugetări, „Aforisme“. „Weekend Adevărul“ a selectat o parte din cuvintele de duh ale liderului PRM, grupându-le în două categorii. Pe de o parte sunt cele politice, unde „Tribunul“ îşi menţine gândirea antidemocratică şi, în dese rânduri, xenofobă. Pe de altă parte sunt cele despre femei şi dragoste, nici acestea prea blânde.

I. Cugetări politice:

1. Decât o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă.

2. A băga o grupare şovină ca UDMR-ul la guvernarea României, echivalează cu promovarea lui Râmaru ca director la o şcoală de fete.

3. N-am nimic cu Ungaria, dar nu pot s-o sufăr.

4. Nicolae Ceauşescu n-a fost asasinat pentru greşelile sale, ci pentru meritele sale.

5. În cărţile de Istorie ale viitorului, evenimentele sângeroase din 1989 vor avea un titlu generic: Marea Năpârlire Kaghebistă din Decembrie.

6. România ultimilor 300 de ani se împarte în două perioade mari şi late: Epoca Fanariotă şi Epoca Mafiotă.

7. Imunitatea parlamentară e un fel de prezervativ. E uşor de imaginat ce au făcut aceia care mi-au ridicat-o de atâtea ori.

8. Un social-democrat e un comunist care s-a mutat de la bloc la vilă

9. Tănase Joiţa (fost procuror general al României – n.r.), singurul bou cu nume de vacă pe care îl cunosc.

10. Indicativul Yahoo al Internetului are o explicaţie: aşa se mai numesc evreii, de la Yahve.

II. Cugetări despre femei şi dragoste

1. O femeie fără trecut e tot atât de neinteresantă ca un bărbat fără viitor

2. Marile cupluri ale iubirii: el impotent, ea nimfomană.

3. Marile iubiri ale vieţii mele au fost femei frumoase, nu inteligente. Eram eu inteligent şi pentru ele.

4. Căsnicia lor se baza pe un desăvârşit respect reciproc: după fiecare pereche de palme, ea îi punea o pereche de coarne.

5. Îmi face rău să-mi revăd iubirile din tinereţe: care nu e moartă, e grasă.

6. Zodiacul e plin de minciuni! Am văzut măgari născuţi în Zodia Berbecului, porci născuţi în zodia Leului şi prostituate născute în zodia Fecioarei.

7. Celebritatea e ca o femeie frumoasă cu neamuri proaste.

8. J.F. Kennedy a fost un adevărat fuck-totum al politicii americane.

Citiţi şi: Lina Ciobanu era cunoscută în ceauşism mai ales prin prisma înfăţişării sale: cocul cuminte şi deux-piece-ul tradiţional. Această imagine-clişeu ascundea însă o biografie fără prea multe repere. În afară de frizura standard, Lina Ciobanu n-a reuşit să lase o amprentă personală în comunism. În spatele cocului nu se asundea, de fapt, mai nimic.

„Aş fi dorit, fireşte, să laud în tăcere/ Făptura ta turnată-n bronz roman şi dac“

Corneliu Vadim Tudor se naşte la 28 noiembrie 1949, la Bucureşti. Viitorul lider al PRM copilăreşte în cartierul Rahova, pe strada Sebastian, vizavi de Uzina Vulcan. Liceul îl face la „Sfântul Sava“ (trei ani şi un trimestru) şi la „Mihai Eminescu“ (ultimele două trimestre). Imediat după bacalaureat, în 1967, intră la Facultatea de Filozofie – Secţia Sociologie – a Universităţii din Bucureşti, pe care o absolvă în 1971. În această perioadă, intră în contact cu doi intelectuali pentru care îşi va păstra admiraţia toată viaţa, Henri S. Stahl şi Miron Constantinescu, fost membru al Biroului Politic al PMR.

Protejatul
În 1972 începe să scrie la „România Liberă“, însă va pleca la 22 august 1973, după un conflict cu cei de la conducerea publicaţiei. Urmează apoi stagiul său de la Revista „Magazin“, unde scrie pentru aproape doi ani, până în 1975, când este chemat să facă Armata. După îndeplinirea stagiului militar, Vadim Tudor se va angaja, din 1976, la Agerpres şi va colabora permanent şi cu „Săptămâna culturală a Capitalei (Săptămâna)“, unde va deveni protejatul redactorului-şef, Eugen Barbu.

Patronul său spiritual va fi cel care îl va ajuta pe Vadim Tudor să urmeze în 1978-1979, la Universitatea din Viena, un curs de istorie, ca bursier „Herder“, în urma căruia obţine titlul de doctor în istorie. În acelaşi timp, viitorul lider politic începe seria de poeme şi proze laudative la adresa cuplului dictatorial. Metoda e tradiţională, compromisul cu puterea aduce, inevitabil, orice intelectual în poziţia ingrată de a glorifica infamia, dar parcă stilul lui Vadim e ceva mai răcoritor: inovaţiile plastice îl diferenţiază, iar pasiunea sa parcă îmbujorează şi celălalt obraz al dictatorului.

Poetul de curte
O mostră: „Magma fierbinte a unităţii dintre partid şi popor a fost îmbogăţită şi înviorată de sensuri noi odată cu alegerea în fruntea naţiunii, prin voinţa întregii obşti, a tovarăşului Nicolae Ceauşescu – ilustru fiu de ţăran român, purtătorul unui destin excepţional, pogorâtor din cea mai aleasă stirpe a «voievozilor noştri cei luminaţi». El, acest om faţă de care meritele şi geniul căruia orice metaforă păleşte, este cel care a înţeles mai bine decât toţi înaintaşii săi din galeria de figuri sacre a trecutului românesc, triada fundamentală a idealurilor noastre – independenţă, unitate, propăşire“, scria Vadim Tudor într-un articol publicat la 23 august 1979 în „Săptămâna“.

Vadim Tudor excela şi la capitolul poezie de preamărire a „geniului din Carpaţi“. „Acum, la prăznuirea acestei vieţi bogate/ În faţa ta, părinte, mă-nfăţişez şi zic/ Slăvite-ţi fie fiinţa şi setea de dreptate,/ Tu, ce te dărui ţării şi nu îi ceri nimic/Aş fi dorit, fireşte, să laud în tăcere/ Făptura ta turnată-n bronz roman şi dac – / Dar epoca e aspră şi cugetul îmi cere/ Să ies din contemplare, să ar şi să nu tac“, exalta „Tribunul“ în poezia sugestiv numită „Nicolae Ceauşescu“. Pe lângă numeroasele poezii închinate „preaiubitului conducător“ în colimatorul artistic al poetului de curte a fost şi „savanta de renume mondial“, Elena Ceauşescu. „Este fiica prea iubită/ A acestui brav popor/ De luceferi străjuită/ Şi de steagul Tricolor./ E Elena Ceauşescu/ Suflet nobil şi vibrant/ Mama bună, om politic/ Şi prestigios savant/ Înţeleaptă-i este fapta/ Năzuind spre viitor/ Tot cu cinste stă în dreapta/ Marelui conducător“, scria Vadim în pastelul politic „Urare de iarnă“.

Dedicaţiile acestea încărcate de un sfidător lirism nu sunt însă gratuite şi, desigur, nu trec neobservate. La 5 septembrie 1980, poetul primeşte carnetul de partid. Odată cu această responsabilitate, vine şi o alta: Vadim e, de-acum, înrolat în armata celor care nu mişcă-n front.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

Atacurile la adresa evreilor
La începutul anilor ’80, antisemitismul din media românească e în creştere. Articolele pe această linie apăreau cu precădere în revista condusă de Eugen Barbu, unde unul dintre principalii redactori e Vadim Tudor. Între 1980 şi 1985, conform rabinului Moses Rosen, „în spatele campaniei sălbatice de incitare la ură şi pogrom nu putea fi nimeni altul decât Ceauşescu. Cine ar fi îndrăznit să scrie în «Săptămâna», ziarul organizaţiei PCR din Bucureşti, un articol precum «Idealuri», în care poetul de curte Vadim folosea un limbaj împrumutat din literatura nazistă, dacă nu ar fi avut spatele asigurat de Securitatea lui Ceauşescu?»“, arăta acesta în studiul „The Antisemitic Tyrant“. Radu Ioanid completează dând, de asemenea, un exemplu al ofensivei publicistice a lui Vadim Tudor la adresa evreilor. Astfel, într-unul dintre articole, tribunul îi numea pe evrei „hoţi şi corupători, oameni fără conştiinţă şi fără simţ al loialităţii, lipsiţi de orice legături patriotice cu ţara în care trăiesc, fiind interesaţi doar cum să o exploateze mai bine“, arată istoricul Radu Ioanid în volumul „Securitatea şi vânzarea evreilor“. Istoricii contemporani şi mulţi dintre memorialişti susţin însă că antisemitismul lui Nicolae Ceauşescu este apocrif. În acest context, răspunzătoare pentru ostilitatea instituţională la adresa evreilor ar fi fost, mai degrabă, Elena Ceauşescu – şi aceasta, mai degrabă din motive casnice, nu ideologice.

„Lacheul“
Oricum, pe lista lui Vadim Tudor se mai aflau şi persoanele care vorbeau la radio „Europa liberă“, cum era cazul intelectualilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Despre prima va spune că e copil din flori, nu fiica lui Eugen Lovinescu, dar o va ataca şi prin descrieri odioase. Un „tratament“ asemănător avea şi Virgil Ierunca. Asaltul acesta continuă cu acelaşi patos până în 1984 când, pentru opt luni, Vadim Tudor va fi oprit să mai scrie, după ce volumul „Saturnalii“ şi alte câteva articole de presă depăşiseră cu mult limitele oricăror reguli de convenienţă – spuneau cei de la „România literară“, dar şi grupul lui Moses Rosen. Retragerea sa va fi însă temporară.

Citiţi şi: Cornel Burtică a reuşit să cadă în picioare după Revoluţia din decembrie 1989, deşi mulţi dintre foştii săi tovarăşi de la vârful nomenclaturii se luptau din răsputeri să-şi reabiliteze imaginea dobândită în comunism. Dar Cornel Burtică avea, fără multe argumente, prezumţia de a-şi fi regretat sincer biografia. Numai că nu era chiar aşa.

În a doua parte a anilor ’80, în spaţiul public vor fi lăsate să circule mesaje antisemite, tot prin intermediul revistei „Săptămâna“, potrivit mărturisirilor lui Yosef Govrin, fost ambasador al Israelului în România, între 1985 şi 1989, din volumul „Israeli-Romanian Relations at the End of the Ceauşescu Era: As Observed by Israel’s Ambassador to Romania,1985-89“. „Antisemitismul se intensifica, încurajat tacit de PCR şi promovat pe faţă de lacheii ideologici ai lui Ceauşescu, inclusiv de Eugen Barbu şi de Corneliu Vadim Tudor. Deşi cenzura publicaţiilor era foarte puternică, ea nu se aplica şi articolelor şi cărţilor care negau Holocaustul în România“, arată şi istoricul Radu Ioanid în volumul „Securitatea şi vânzarea evreilor“.

Din 1986, Vadim Tudor va începe treptat să nu mai fie folosit ca lance de atac împotriva imigraţiei. Era lăsat locul altora, în timp ce „Tribunul“ era pus să scrie despre literatură şi artă. Vadim începe să sufere. Nu mai era util. Din când în când, mai făcea un laudatio pentru cuplul dictatorial. „N-am dat mâna cu el în viaţa mea, dar atâta lume crede că am fost protejatul lui! Halal protejat, m-a interzis în presă de patru ori“, va declara acesta după 1990.

Sinuciderea
La 5 iunie 1989, viitorul lider al PRM îi trimite lui Ceauşescu carnetul său de membru de partid şi legitimaţia de la Agerpres. Mărturiseşte într-o depeşă cât suferă pentru nedreptăţile care i se fac, accentul fiind pus pe nepublicarea textelor sale. După expunerea nemulţumirilor, Vadim Tudor, într-un stil profund prăpăstios, face o mărturisire care ar fi trebuit să-l emoţioneze pe inflexibilul Ceauşescu. Spune că se gândeşte serios la soluţia finală, iar de data asta nu vorbeşte despre evrei. Vadim vrea să calce pe urmele marilor poeţi, de la Ovidiu la Esenin: .„Vă rog, în încheiere, să consideraţi că niciun demers nu mă va întoarce din hotărârea pe care am luat-o. Uneori mă bate gândul sinuciderii, sunt şi foarte bolnav, o nevroză insuportabilă mă face să iau câte 10 medicamente pe zi: nu ştiu ce se va întâmpla cu viaţa mea, dar îmi iau libertatea să sper că vor veni vremuri mai bune pentru un scriitor cinstit, care şi-a închinat întreaga viaţă idealurilor nobile ale României“, îi scria Tribunul lui Ceauşescu la 5 iunie 1989. Scrisoarea sa nu va primi niciun răspuns. Vadim nu mai conta.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

vadim tudor

Plagiatul în comunism. Toate disputele lui Eugen Barbu

22 februarie 1979, Bucureşti. Publicaţia „România literară“ anunţă într-o ştire că scriitorul Eugen Barbu, redactor-şef al revistei „Săptămâna culturală a Capitalei (Săptămâna)“, e invitat să afle că Plenara Uniunii Scriitorilor, desfăşurată cu o zi în urmă, a dezavuat „procedeul plagiatului“, folosit în volumul III al romanului „Incognito“, scris de celebrul autor. Concluzia venea după o analiză făcută de o comisie a organizaţiei formată din Dan Hăulică, Ovid S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Radu Boureanu şi Alexandru Piru. Majoritatea celor din comisie nu-l aveau la suflet pe Barbu, ceea ce oarecum prefaţa decizia privind plagiatul, însă şi materialul asupra căruia se făcuse analiza arăta că autorul împrumutase pagini bune din opere ale lui André Malraux, Konstantin Paustovski şi Ilia Ehrenburg. Măcar referinţele erau de calitate.

Primele suspiciuni ale plagiatului fuseseră prezentate în lunile decembrie şi ianuarie de autori ca Marin Sorescu sau Nicolae Manolescu. De exemplu, o cronică literară din „România literară“, din 11 ianuarie 1979, sub semnătura lui Nicolae Manolescu, susţinea că Barbu „urmează îndeaproape pe Paustovski“. Eufemismul acesta se va dovedi un pic mai concret. Practic, prin informarea publică din „România literară“, tovarăşii voiau să-l readucă cu picioarele pe pământ pe Barbu, câştigător al premiului Herder cu doi ani în urmă. Degeaba! Scriitorul va recunoaşte că a împrumutat pasaje din alţi autori, dar nu că a plagiat. Diferenţa o ştia doar el.

vadin tudor
A avut mulţi duşmani. A fost cel mai duşmănit scriitor din istoria multiseculară a literaturii române. Unii n-au avut în viaţă altă meserie şi alt izvor de câştig decât ura feroce împotriva lui Eugen Barbu. Corneliu Vadim Tudor

Ultranaţionalistul
Oricum, Barbu trece peste moment. Îşi continuă activitatea publicistică şi-şi nuanţează profilul de scriitor cu tot soiul de accente antisemite. „Intelectualii opuşi tendinţei ultranaţionaliste au protestat împotriva antisemitismului lui Eugen Barbu şi C.V. Tudor. La 13 martie 1981, la întâlnirea a 26 de membri ai Uniunii Scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu, Mircea Dinescu a menţionat activitatea antisemită a revistei «Săptămâna», Ceauşescu prefăcându-se surprins de această informaţie“, explica istoricul Radu Ioanid în prefaţa la volumul „Eu, fiul lor“, scris de Dorin Tudoran. Indiferent la critici, protejat de putere, Barbu îşi canaliza energia într-o serie de atacuri imunde la adresa principalilor săi critici şi, desigur, la adresa criticilor celui mai iubit fiu al poporului. Scriitorul îi cerea lui Ceauşescu să îi permită să fie mai dur cu cei care denigrau România prin intermediul radioului „Europa Liberă“, dar cerea şi controlarea scriitorilor din ţară care ar fi pactizat cu opoziţia de peste hotare.

Citiţi şi: Ion Dincă a fost unul dintre cei mai temuţi oameni în comunism, pentru duritatea sa fiind supranumit „Teleagă". I-a rămas fidel lui Nicolae Ceauşescu pentru aproape patru decenii, iar ideologiei comuniste - o viaţă întreagă

Cercetătoarea Lavinia Betea explică în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“ faptul că Barbu devine principala voce împotriva intelectualilor din imigraţie. Dovadă sunt, de pildă, scrisorile pe care intelectualul i le adresa lui Ceauşescu: „Mult iubite tovarăşe Ceauşescu. Vă scriu din nou silit de împrejurări. Pentru a nu ştiu câta oară mi se interzice publicarea în revista «Săptămâna» a unui articol care răspundea reluării calomniilor de la Europa Liberă. Sunt oameni care controlează presa română pentru a împiedica depistarea reţelei de informatori din ţară a acelora ce ne mânjesc cu noroi. Nu mai înţeleg nimic. De ce trebuie să vă răpesc mereu din timpul Domniei Voastre pentru lucruri pentru care şi eu şi cei care mă opresc răspund? E ceva neclar aici“, îi spunea Barbu lui Ceauşescu într-o scrisoare din aprilie 1983.

Intelectualul scria rar, dar dur, despre aşa-zişii detractori ai regimului. După 1985, însă, Barbu se va ocupa în revista sa, mai mult de critică literară. Nu mai e ţinut nici el în prima linie. Revoluţia îl prinde în fruntea revistei, însă la 4 ianuarie 1990, „Săptămâna“ e desfiinţată la insistenţele lui Silviu Brucan, cunoscător al campaniilor publicistice antisemite ale lui Barbu.

Şcoala „Eugen Barbu“
Rămas fără obiectul muncii, Barbu va mai colabora periodic doar cu ziarul al cărui preşedinte de onoare era, „România Mare“. Nu mai are forţa necesară pentru atacuri politice şi pentru a susţine răspicat vreun crez. Cu toate acestea, Barbu îşi va pune semnătura pe actul fondator al PRM, în 1991. Doi ani mai târziu, în cadrul primului Congres al PRM, 6-7 martie 1993, Barbu e ales prim-vicepreşedinte de onoare al formaţiunii păstorite de Vadim Tudor. Va fi ultimul partid susţinut de autorul romanului „Groapa“. La 7 septembrie, ora 22.05, Eugen Barbu moare în urma „agravării tulburărilor respiratorii, renale, metabolice şi ale stării de conştiinţă“, avute în urma unui accident vascular, după cum precizează comunicatul Spitalului Elias din 8 septembrie 1993.

O parte a lumii publice intră în doliu. Foştii adversari uită de ură şi scriu de bine. Se iartă atacurile din trecut. Sincere condoleanţe sunt trimise familiei Barbu de zeci de intelectuali, precum şi de cuplul format din Nina şi Ion Iliescu. Recunoştinţa finală pentru scriitor are loc la 10 septembrie 1993, când Ministerul Învăţământului anunţă că Şcoala 173 din Bucureşti va purta denumirea „Eugen Barbu“.
 

1

Citiţi şi: În decembrie 1989, Ion Coman a ordonat foc pe străzile Timişoarei. În total, au murit '73 de oameni şi 296 au fost răniţi. Coman a fost acuzat, condamnat şi graţiat. Nimic nu l-a făcut însă să-şi regrete trecutul şi ordinele criminale. A rămas, impenitent, un apostol al trecutului

Începuturile
Eugen Barbu se naşte la 20 februarie 1924, într-o familie săracă de muncitori stabiliţi în Bucureşti, în mahalaua Cuţarida (n.r. – în prezent este cartierul Domenii). Urmează opt clase ale unui liceu teoretic, iar după absolvirea acestuia, în 1943, se înscrie la Şcoala de ofiţeri şi de jandarmi, dar renunţă după doi ani la cursuri. Motivul: neacomodarea cu disciplina miliară, după cum arată o biografie a sa de la Secţia Cadre a CC al PCR, datată 31 octombrie 1974.

Se apucă de Facultatea de Drept, dar şi de cea de Litere şi Filozofie. În acelaşi timp, e jucător şi antrenor la mai multe echipe de fotbal bucureştene, ceea ce îl face să renunţe din nou la şcoală după doi ani. Cariera sa de sportiv amator se va încheia în 1950, când se angajează pe postul de corector la Întreprinderea Grafica. Începe, treptat, să-şi formeze mâna şi să lucreze la primul roman, „Munca de jos“, care va fi publicat în 1955. În 1952, Barbu se mută de la Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii“, loc unde va sta până în 1957. În acest timp, pe lângă „Munca de jos“, mai publică romanele „Unsprezece“  şi „Balonul e rotund“, dar şi numeroase nuvele. În 1957 apare romanul „Groapa“care-l va propulsa în linia întâi a tinerilor autori. Începe să fie preocupat exclusiv de cariera de scriitor. Nuvele, povestiri, romane, dar şi ample reportaje vor fi elaborate de Barbu până în 1962, an în care e primit în rândurile Partidului Muncitoresc Român (PMR) şi numit şi la conducerea revistei „Luceafărul“. În perioada 1962-1968, Eugen Barbu e redactor-şef al acestei reviste, pe lângă care înfiinţează un cenaclu.

45 de salarii medii
Valoarea sa e recunoscută şi material în a doua parte a anilor ’60, carevasăzică în prima perioadă a regimul Ceauşescu. Scriitorului îi e acordat în 1966 Premiul de Stat, a cărui valoare era de 50.000 de lei, pentru romanul „Facerea lumii“. Suma era considerabilă, ridicându-se la aproximativ 45 de salarii medii pe economie de la acea vreme.

Concomitent, Barbu încearcă să-şi consolideze poziţia de voce puternică venită şi în Uniunea Scriitorilor, chiar prin dispute cu colegii săi. Atacurile sale nu erau orientate doar spre scriitorii care avuseseră opere şi în vechiul regim şi fuseseră pentru o vreme interzişi, ci şi spre colegi de breaslă mai puternici, aşa cum era cazul lui Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (USR). Disputele cu cei din Consiliul Uniunii Scriitorilor îl vor face să-şi piardă postul în 1968, revista „Luceafărul“ apărând sub egida acestei organizaţii.

Citiţi şi: Constantin Dăscălescu şi-a început cariera politică în anul 1945, direct din fabrica în care lucra ca strungar în fier. Ultimul său act de inspiraţie politică a fost pe 22 decembrie 1989: s-a ascuns în WC de ceauşeşti. Aceasta este jumătatea sa de secol comunist.

Cultul personalităţii
Dat afară de la „Luceafărul“, timp de aproape doi ani va scrie pentru mici reviste cronici sportive, va face critică literară sau va lucra la alte romanel. În 1969, Barbu e reactivat. E primit ca membru supleant CC al PCR, iar talentul său e apreciat de conducători . În 1970, Barbu preia conducerea revistei „Săptămâna culturală a Capitalei“, publicaţie în care se va răfui nu doar cu artiştii români de peste hotare, ci şi cu numeroşi intelectuali din Uniunea Scriitorilor. Dar o calitate mai preţioasă a lui Barbu este contribuţia sa la cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. „Dramaturgul Aurel Baranga, romancierul şi scenaristul Titus Popovici, jandarmul cultural Eugen Barbu (altminteri un prozator talentat) şi alţi câţiva au salutat aceste teze (n.r. – „Tezele din iulie“ 1971, care au dus la „revoluţia culturală“) şi au făcut gesturi nefaste pentru a intra în graţiile puterii şi, mai ales, ale lui Ceauşescu. A fost o modalitate de a parveni, de a beneficia de diverse avantaje şi privilegii“, scrie istoricul Cristian Vasile în volumul „Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu“.

Urmaşul lui Mihai Viteazul
De altfel, Barbu şi discipolul Vadim Tudor vor fi printre cei care îl vor prezenta pe Ceauşescu drept urmaşul lui Mihai Viteazul şi al altor voievozi români. Urmarea logică au fost startul ironiilor venite din partea intelectualilor români din afara graniţelor. Politologul Tismăneanu explică: „Când regimul comunist a îmbrăţişat temele, fantasmele şi obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Atacurile împotriva ei din zona xenofob-stalinoidă (Eugen Barbu şi echipa sa de trâmbiţaşi neo-tribalişti grupaţi sub drapelul protocronismului) dădeau măsură unei lupte care a continuat şi după decembrie 1989“, scrie Tismăneanu în articolul „Acuta actualitate a Monicăi Lovinescu. Despre onoare şi opusul ei“.

Pentru meritele sale de conformist politic, Barbu primeşte în 1971 medalia „Steaua Republicii Socialiste România“, clasa a II-a, în timp ce, pentru prestaţia intelectuală, e recompensat în 1977 cu Premiul Herder, premiu internaţional cultural.

eugen barbu

[&lt;a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank"&gt;View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify&lt;/a&gt;]

Politică



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite