Adio, Europa?

Cei care sunt de vârsta mea, probabil că îşi amintesc că unul dintre primele lucruri pe care l-au făcut românii îndată după victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 a fost să se aşeze frumuşel la cozi spre a obţine un paşaport.

Lungile aşteptări în vederea dobândirii acestuia erau urmate de altele încă şi mai lungi, adesea chiar umilitoare, la ambasade căci carneţelul, pe atunci de culoare verde, nu însemna nimic în absenţa vizelor de liberă trecere. Desigur şi astfel, şi din dorinţa de a călători nestingheriţi prin marile oraşe ale Europei, românii au devenit unii dintre cei mai mari fani ai Uniunii Europene. Sondajele de opinie ofereau cifre de-a dreptul incredibile, oficialii occidentali se frecau la ochi, nu le venea să creadă cât de mult îşi doreau românii ca ţara lor să devină membră a Uniunii Europene. Ştiu oare cetăţenii României la ce se înhamă? Era o întrebare ce se auzea frecvent în cancelariile UE.

Procesul de aderare a României a fost unul de durată. Sinuos, anevoios, frecvent după modelul un pas înainte, doi paşi înapoi. A început la data de 1 februarie 1993, prin semnarea Acordului european instituind o asociere între Comunităţile europene şi statele membre ale acestora, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, şi s-a încheiat de abia la 1 ianuarie 2007. S-au purtat negocieri lungi, s-au pus condiţii, s-au desfăşurat ample operaţiuni de monitorizare, s-a discutat îndelung pe diferite capitole, s-au făcut însă şi multe, extrem de multe concesii. Mulţi comentatori occidentali şi-au exprimat rezerve, credeau că nici România, nici Bulgaria nu sunt îndeajuns de pregătite, s-au mai închis ochii şi în faţa faptului că o bună parte dintre români nu prea ştiau ori nici măcar nu voiau să ştie că aderarea nu înseamnă necondiţionat că ţara lor va deveni instantaneu Raiul pe pământ. Că nu va curge nicidecum lapte şi miere din Bucureşti până la Cluj, de la Iaşi până la Oradea, că vor urma condiţii, sacrificii, lucruri nu tocmai plăcute, că de la Bruxelles şi Strasbourg nu vor veni numai veşti bune.

Cu toate acestea, orice om cu scaun la cap a înţeles că în vremea celor două mandate ale preşedintelui Traian Băsescu apartenenţa la UE şi NATO a însemnat un scut în faţa tendinţelor autoritariste ale acestuia. Care astăzi par simple jocuri de copii pe lângă aberaţiile, infracţiunile la comportamentul european şi democratic pe care şi le îngăduie coaliţia PSD-ALDE.

La scurtă vreme după victoria copleşitoare a PSD în alegerile din data de 11 decembrie 2016, jurnalistul şi scriitorul Cristian Tudor Popescu spunea, cu ocazia unei intervenţii la un post de televiziune, că unul dintre obiectivele proeminente ale lui Liviu Dragnea şi ale guvernării lui va fi scoaterea României din UE. O afirmaţie, în acel moment, de-a dreptul incredibilă. Asocierea la guvernare dintre PSD-ALDE, atacul frontal asupra legilor justiţiei, jocul pe cartea naţionalistă, ieşirile antieuropene nu doar ale d-lui Liviu Nicolae Dragnea ci şi cele ale d-lui Călin Popescu-Tăriceanu, reactivarea tot mai pronunţată a doctrinei neamestecului în treburile interne atât de dragă lui Nicolae Ceauşescu, demonizarea Consiliului European, emisiunile de propagandă împotriva cerinţelor şi criticilor tot mai aspre venite dinspre Bruxelles şi Strasbourg ale televiziunilor aservite (Antena 3, România tv, TVR prin emisiunea lui Ionuţ Cristache România 9) apar astăzi jaloanele clare ale parcursului anti-UE al guvernării. Care, iată, culege azi, fructele campaniei sale.

Un recent sondaj de opinie arată că doar 49% dintre români mai cred în necesitatea şi beneficiile apartenenţei României la U.E. Încă din zilele campaniei pro-referendum a început să se vorbească deschis despre redobândirea independenţei ţării noastre faţă de UE, despre RO-EXIT. Ne pregătim oare pentru a spune adio Europei? Aceasta oare să fie principala realizare a României în anul Centenarului şi cu doar 12 luni înainte de împlinirea a 30 de ani de la Revoluţia din decembrie?

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro