Şi, totuşi, abia acum România este o ţară normală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Multe discuţii despre funcţionarea statului român în etapa actuală, despre participarea cetăţenilor la guvernare şi la procesele democratice. Şi datorită internetului şi reţelelor de socializare discuţiile şi mobilizarea au căpătat o amploare fără precedent, incomparabile cu perioada de acum 10-15 ani.

Prin mobilitatea în spaţiul european, românii au învăţat multe de la cetăţenii din ţările aşezate, deja „normale”, comparativ cu România venită după secole de „anormalitate”.

Manifestaţiile de stradă

Au avut o evoluţie rapidă. Roşia Montană, alegerile din noiembrie 2014, Colectiv, şi acum OUG 13.

Demonstraţiile de stradă, alături de presa independentă, de unele posturi tv, au avut şi au o poziţie tranşantă împotriva exceselor şi derapajelor actualei puteri, în primul rând împotriva justiţiei. Reverberaţiile puternice în media a manifestaţiilor au constituit un stimul esenţial pentru producerea acestora.

În noiembrie 2014, prezenţa masivă a românilor din diaspora pe străzile capitalelor europene au condus la victoria zdrobitoare a lui Klaus Iohannis, prin impactul avut în rândul cetăţenilor din ţară.

Rezultatul este că democraţia şi guvernarea participative s-au impus deja în România şi nicio putere nu va putea guverna ignorând aceste noi realităţi. Abrogarea OUG 13 este cea mai bună dovadă a acestei constatări.

Discuţiile despre justiţie

Procesele, întâmplările, speţele din justiţie au devenit principal subiect de discuţie în spaţiul public. Foarte bine. O ţară normală înseamnă separaţia puterilor în stat, dar şi „checks and balances”. Exact ce se discută acum. Până unde poate merge justiţia cu interferarea în actul de guvernare, până unde poate merge CCR cu deciziile sale, până unde poate merge executivul cu interferenţa în justiţie, ce drepturi dar şi ce limite are parlamentul în funcţionarea sa, cât se poate implica SRI în actul de justiţie.

Abia acum, sub presiunea evenimentelor, se trasează liniile roşii care să separe atribuţiile acestor puteri ale statului. Cu contribuţia multor cetăţeni obişnuiţi care-şi spun părerea în stradă sau pe reţelele de socializare.

Corupţia umileşte, traumatizează, cotropeşte, copleşeşte, zdruncină societatea, de aici susţinerea mare acordată DNA în stradă şi pe social media. Mulţi observă, însă, şi tendinţa, tentaţia, instituţiilor de forţă de a-şi depăşi atribuţiile, de a încălca drepturile omului, de a încerca să controleze alte puteri ale statului, de amestec în politica şi alegeri.

În ultimele luni, DNA n-a mai apelat la reţineri şi arestări preventive, venind în întâmpinarea cerinţelor unei părţi a societăţii. Foarte bine. Şi instanţele resping tot mai des cerinţele exagerate ale procurorilor, dovada că sunt independente faţă de procuratură.

DNA a greşit când a anchetat parcursul de iniţiere şi realizare a unui act normativ, avizele, emise sau nu, fără să aibă indicii temeinice de încălcare a legii penale. Şi-a şi declinat competenţa către Parchetul General, dar după ce a anchetat miniştri şi parcursul de emitere a OUG 13.

Apărarea DNA că: „În cazul în care susţinerile petentului au o bază factuală decurgând din fapte notorii...”, nu se susţine în totalitate. DNA trebuia să discearnă între reclamaţii care conduc către fapte penale, şi alte reclamaţii care nu aduc indicii temeinice în suspiciunea că s-ar fi comis fapte penale. Nu fapte „notorii”, ci fapte penale. Nu pentru orice reclamaţie trebuie începută urmărirea penală, de aceea există NUP. Dacă nu se respectă acest principiu, apar îndoieli privind imparţialitatea DNA în cercetarea cauzelor.

CCR a greşit când a scos de sub incidenţa parchetelor parcursul emiterii oricăror acte normative, indiferent de posibilă acompaniere a acestor procese cu fapte penale. Adică, toate actele normative, inclusiv cele emise de Consilii Locale sau Judeţene nu mai pot fi anchetate de către procurori, chiar dacă există „suspiciuni rezonabile” de încălcare a legii penale, nu a altor legi. Există CCR, Parlamentul, instituţia prefectului, care pot cenzura legalitatea actelor normative. Dar NU legalitatea penală. Aici doar parchetele sunt competente. A le scoate complet din joc este o eroare gravă, o imunitate nemeritată acordată autorilor de acte normative.

CCR a greşit şi când a criticat decizii adoptate de către DNA. Acesta e rolul instanţelor, nu al CCR, care trebuie să respecte strict atribuţiile date de Constituţie şi de Legea de funcţionare. Lucrurile trebuie lămurite, inclusiv prin schimbarea unor prevederi din Constituţie, dacă va fi cazul.

Iată un exemplu care arată necesitatea unor schimbări. Dacă guvernul dă o OUG prin care toţi aleşii locali şi centrali, plus demnitarii numiţi, sunt imuni în faţa justiţiei, inclusiv pentru încălcări ale legii penale, simplul fapt că apare în M.Of. îi dă calitatea de legea cea mai favorabilă şi se aplică pe viitor în toate speţele. Indiferent dacă, ulterior, OUG se dovedeşte neconstituţională. Adică toţi aleşii şi demnitarii nu mai răspund niciodată în faţa justiţiei, în toate situaţiile de încălcare a legii, penale sau nu. Acesta e pericolul imens care pândeşte echilibrul puterilor în stat (sper să nu le fi dat o idee...).

Sigur, strada, democraţia şi guvernarea participative devin o frână puternică pentru astfel de tentaţii. Marţea neagră şi OUG 13 ne arată, însă, că nu sunt definitiv excluse. Anunţul retragerii amendamentelor la Legea graţierii, de către senatorul Şerban Nicolae, poate fi considerată tot o victorie a „străzii”. Este bine că discutăm şi sper să şi lămurim toate aceste probleme. Aşa se petrec lucrurile într-o ţară normală.

Puterile statului

Actuala coaliţie PSD-ALDE s-a trezit după numai două luni de la câştigarea alegerilor, în cea mai neagră „groapă” imaginabilă: hulită în stradă, trasă de urechi de către partenerii externi, criticată de preşedinte şi o mare parte a societăţii. Mai grav, promisiunile economice din programul de guvernare se dovedesc pe zi ce trece simple himere, dovedite de execuţiile bugetare pe ianuarie şi februarie, de cursul de schimb leu/euro.

Ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, vrea să scape de şefii parchetelor, dar nu poate fără acordul preşedintelui. Mai mult, vrea să evalueze şefii parchetelor, deşi doar CSM are acest drept.

Şeful Senatului, Tăriceanu, apelează la CCR şi la scrisori de impunere a prestigiului parlamentului, fără să înţeleagă că prestigiul se câştigă, nu se impune. Prestigiul Parlamentului, cu cel puţin 50 de penali în rândurile sale, nu este de presupus. Ideea că parlamentul este principala forţă politică a statului contravine separaţiei puterilor în stat. Preşedintele este la fel de legitim, pentru că are în spate un număr imens de voturi acordate de către electorat. Şi nu se poate trece peste semnătura dânsului în numirea şi revocarea şefilor instituţiilor de forţă. Foarte bine.

Abia acum România se dovedeşte o ţară normală. Nu uniţi cu toţii în cuget şi simţiri, nu vorbind pe o singură voce, ci discutând, argumentând, comentând tot ce se întâmplă în societate, în toate domeniile, oricât de sensibile. Aplicând din ce în ce mai apăsat principiul de aur al democraţiei, „checks and balances”.

România trebuie să se alinieze principiilor şi valorilor UE, tratatelor pe care le-a semnat, de bună voie şi nesilită de nimeni.

În concluzie, sunt mai degrabă optimist. Ce se întâmplă acum în România se întâmplă în orice ţară normală, cu democraţie aşezată, consolidată.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite