În numele statului

De mult nu am mai văzut o atât de mare frenezie anti-statală în România. Nu doar anti-politicieni (asta e normal), nu doar împotrivă unor persoane anume (care au eşuat lamentabil şi reprobabil într-un caz atât de flagrant precum accidentul din Apuseni), ci şi anti-stat în sine, ca structură de ansamblu. „Statul a eşuat“, „statul nu ne apără dacă păţim ceva“, „statul nu este capabil“, „statul există degeaba“, etc.

Ce pot înţelege, din această atitudine cvasi-generalizată în mass-media, cei care lucrează în structurile finanţate de stat şi care, de fapt, îşi fac datoria onest şi eficient? Pompierii, militarii, jandarmii, poliţiştii, angajaţii de la SMURD sau ISU? Majoritatea covârşitoare lucrează corect şi îşi ajută semenii zi de zi. Fără ei, am fi o ţară în care regula ar fi legea junglei ‒ oameni loviţi în cap pe stradă, violuri, tâlhării şi omoruri, preluarea forţată a proprietăţii, fără spitale, fără şcoli, fără servicii de asistenţă socială. Una este să ceri statului să performeze mult mai bine sau să reacţioneze rapid atunci când eşuează (precum a fost, parţial, luni), şi alta este să promovezi zilnic, intens şi isteric, moartea statului. Cei care îşi asumă acest din urmă demers o fac fie pentru că nu sunt conştienţi de consecinţele reale a ceea ce fac, fie pentru că îşi doresc o societate anarhică, în care să nu existe servicii publice şi în care să se descurce fiecare cum poate.
 
Ştiu că mulţi din cei care citesc acest text îşi imaginează că, de fapt, se descurcă oricum fiecare cum poate. Nu este aşa decât pentru foarte puţini dintre noi. Cei care îşi lasă maşină în parcare fără panică minut de minut că le va fi furată sau vandalizata, care merg cu transportul public fără grijă că nu vor ieşi în viaţă din această aventură sau care au curaj să meargă pe stradă după lăsarea întunericului, fără să ştie ‒ sunt beneficiari ai existenţei unui stat funcţional. Un stat care, de fapt, este descris chiar de către Freedom House în ultimul său raport ca unul liber (România, din punctul ăsta de vedere, face parte din ţările civilizate, în care drepturile fundamentale sunt apărate). Un stat care face parte din clubul cu standardele cele mai înalte de performanţă (Uniunea Europeană) şi în care există în continuare servicii publice printre cele mai eficiente în lume (da, de exemplu, sistemul SMURD este luat ca exemplu de bune practici în state cu democraţii mai vechi ca ale noastre). Un stat care devine performant în economie (nu mai este la fel de greoi ca în urmă cu ceva ani ‒ acum, dimpotrivă, poate deveni un actor regional interesant în diverse competiţii, precum cea legată de resursele energetice). Şi un stat în care reîncepe să fie creştere economică şi în care tot mai multe reguli democratice funcţionează (vedeţi cel mai recent articol The Economist, despre România, în care se recunosc constant progresele, nu doar din economie, dar şi din zona reformelor şi a statului de drept).
 
Furia stârnită de reacţia slabă de luni (eşecul total nejustificat al localizării de către STS şi ROMATSA, urmat de gafele celor de la ISU) este total justificată. Nu este justificat însă excesul anti-statal din aceste zile, care poate produce pagube greu de acoperit în următorii ani. Un stat decredibilizat în faţa propriilor cetăţeni funcţionează mult mai greu şi, ca în teoria profeţiilor auto-împlinite, un astfel de stat devine tot mai nefuncţional pe măsură ce transmitem cetăţenilor o stare de neîncredere generalizată în el.  

În urmă cu câţiva ani, chiar politicienii care conduceau statul transmiteau public acest mesaj. În plină perioadă a tăierilor de salarii şi pensii, dacă vă amintiţi, liderii politici (de la preşedintele Băsescu şi premierul Boc până la parlamentari şi aleşi locali) vorbeau încontinuu despre faptul că nu avem nevoie de unele servicii publice, despre cât de neproductiv este statul, despre nevoia ca profesorii să îşi ia şi alte slujbe în afara orelor la clasă, despre cum militarii care s-au pensionat anticipat (când statul le-a cerut asta) sunt nişte puturoşi ş.a.m.d. Acel discurs iresponsabil a rămas însă în conştiinţa publică, şi este folosit cu o uşurinţă incredibilă de toată lumea, în ciuda nocivităţii sale. Se face în continuare o confuzie între lupta politică (în care e normal ca susţinătorii opoziţiei să îi atace pe cei de la putere, comentându-le eventuala incompetenţă) şi discuţia despre rolul statului (în care nu este normal să vrei să arunci şi copilul atunci când arunci apa murdară din copaie; pentru că asta se întâmplă când ataci funcţionalitatea statului, doar pentru a-ţi servi drept argument în lupta politică).
 
Cred că românii vor avea mult mai mult de câştigat dacă, în paralel cu actualul spirit critic foarte bine dezvoltat îşi vor păstra o atitudine proactiv-pozitivă faţă de stat. Dacă vor dori să îl perfecţioneze cu adevărat, nu doar să îl anihileze total, crezând că le va fi mai bine fără el. Dacă vor lupta pentru consolidarea sa, pentru crearea de noi şi noi servicii sociale, de exemplu, pentru că ei vor fi primii beneficiari ale acestora (fie că vorbim de transport public gratuit, acces pe o infrastructură publică extinsă, servicii sociale pentru toate vârstele şi toate categoriile sociale etc). Societatea civilă este sau ar trebui să fie, nu un adversar al statului, ci un apărător/gardian al acestuia (cel puţin al elementelor sale fundamentale, care trebuie puse în aplicare de stat).
 
Înainte de accidentul din Apuseni, îmi aduc aminte de un alt subiect în care o funcţie a statului era contestată ‒ educaţia. Din cauza unor excepţii (cadre didactice care, inacceptabil, cereau bani părinţilor în schimbul prestaţiei lor la clase), discursul public începuse iar să exagereze şi să prezinte întreg sistemul drept unul marcat de corupţia tuturor profesorilor şi învăţătorilor. Un demers excesiv, absolut inutil şi dăunător prin neîncrederea pe care o sădea în majoritatea corectă a celor care susţin procesul de educaţie.
 
Cred că România va avea mult de câştigat dacă, şi în spaţiul public, ar fi mult mai mulţi apărători ai statului, chiar şi în momentele cele mai grele, când emoţia, teama, frustrarea şi revolta predomină. O societate puternică îşi doreşte un stat puternic, pentru că acesta poate fi singurul apărător real al celor mulţi.