2016 – vom ieşi din „epoca panseluţei” sau vom rata încă o şansă?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Rar a început un an mai îngrijorător decât 2016. Pieţele globale sunt în panică, în urma căderii masive a bursei şi a incertitudinilor mai largi privind evoluţia economiei Chinei. Preţul barilului de petrol a căzut la 32 de dolari, cădere amplificată de riscul de escaladare a tensiunii celor doi actori centrali ai OPEC şi ai războiului sectar între suniţi şi şiiţi: Arabia Saudită şi Iran.

Şansele realizării unei coaliţii internaţionale largi împotriva ISIS în Siria şi Irak sunt în continuare incerte, iar valul de refugiaţi către Europa va continua să încarce atmosfera deja otrăvită a dezbaterii politice într-o Europă tot mai vlăguită, fragmentată şi lipsită de proiect. În Asia, Coreea de Nord readuce riscul de confruntare nucleară pe agendă.

Mai aproape de noi, în Europa, violenţele din noaptea Anului Nou cresc tensiunile dintre refugiaţi şi publicul din Germania, iar Franţa dejoacă un nou atac terorist la un an de la tragedia de la Charlie Hebdo. Danemarca şi Suedia reintroduc controale la frontiere, iar preşedinţia olandeză a UE ne spune verde în faţă că aderarea noastră la Schengen nu se va produce în perioada următoare. Marea Britanie discută despre un referendum ce are în joc însuşi viitorul construcţiei europene. În Catalonia şi Scoţia, mişcările centrifuge se amplică. La Chişinău, şansele de a avea un nou guvern pro-european scad în condiţiile în care Ion Sturza nu reuşeşte să asigure o majoritate în Parlament, iar spectrul alegerilor anticipate se apropie şi, cu ele, şansele de integrare europeană par tot mai îndepărtate.

Tot la început de an, Cancelarul german reconfirmă faptul că România este un aliat important al Germaniei în UE şi NATO, dar că aderarea noastră la Schengen trebuie să mai aştepte până când corupţia va fi eradicată din România şi până când Spaţiul Schengen, însuşi, va fi înzdrăvenit. Adică, rămâne cum am stabilit: aliat şi partener economic important, dar în categoria a treia de jucători politici în UE, în afara Zonei Euro, a Spaţiului Schengen şi sub căpăstrul MCV.

Şi aşa vom rămâne, provinciali şi periferici, dacă 2016 nu va aduce o schimbare adevărată, de fond, în România. Pentru că provocarea cea mai mare pentru interesele României nu vine din exterior, ci din interior! Cel mai mare risc pentru România, în aceste vremuri tulburi, este ca anul electoral 2016 să reproducă acelaşi sistem de partide, iar cartelul corupţiei politice şi a proastei guvernări să continue să conducă România. Poate cu alte feţe, dar cu acelaşi cod genetic şi instincte de pradă şi de organizare în jurul banului public, în care un tei costă 2.500 de lei şi o crizantemă 360 lei şi în care dăm înapoi 7 miliarde euro din banii europeni. În “epoca panseluţei”, primăriile din Bucureşti au cheltuit, în perioada 2007-2014, 2,7 miliarde lei (aprox. 600 milioane euro) pentru întreţinerea şi amenajarea spaţiilor verzi. Păstrarea aceluiaşi sistem corupt înseamnă şi, automat, aceleaşi rezultate submediocre în administrarea şi reprezentarea intereselor ţării în aceste momente de răscruce.

Unii mai cred că este posibilă o transformare a marilor partide în partide moderne, transparente şi capabile să furnizeze un leadership de calitate. Total eronat! Diferenţa dintre discursul lor şi adevăratele intenţii este trădată de măsurile concrete susţinute de aceste partide: alegerea primarilor a rămas dintr-un singur tur, pragul electoral a rămas neschimbat, la fel şi numărul de parlamentari pentru diaspora (care a depăşit 3 milioane de români).

Îmi este teamă că această iluzie ne va costa scump. Actualul sistem tradiţional de partide şi-a consumat potenţialul de transformare internă, precaritatea resursei umane la vârf este îngrijorătoare, iar criteriile de integritate sunt mimate sau eludate în cazul liderilor naţionali. Teama că prin încurajarea apariţiei unei noi generaţii de partide s-ar putea ajunge la reprezentarea parlamentară a unor forme organizate de radicalism, populism sau xenofobie este justificată, însă soluţia de a sprijini un sistem cu două partide mari este greşită. Două mari partide, greoaie, anchilozate, închise şi neatractive nu vor face decât să încurajeze formulele extreme de care ne ferim.

Deşi mai anevoioasă, mult mai sănătoasă ar fi repopularea cu resursa umană de calitate şi cu opţiuni politice a "acvariului" politic românesc. Această competiţie va pune presiune pe partidele tradiţionale să se adapteze la mediul social modificat sau să devină irelevante. Prin lărgirea spectrului de opţiuni se poate ajunge, în doi - trei paşi, la reconsolidarea sistemului politic, pe baze democratice şi de reprezentativitate înnoite şi sănătoase. Aceasta este adevărata soluţie la riscul derapajului către extreme, pe care Europa îl traversează şi la care România nu este, nici pe departe, imună.

În orice situaţie, viaţa bate scenariul. Chiar şi în condiţiile adverse de astăzi, viitoarele consilii locale, primarii, ca şi viitorul Parlament vor aduce noi actori în prim - planul politicii româneşti. Nevoia de schimbare este atât de mare şi oferta partidelor clasice atât de prăfuită, încât, atât pe stânga, cât şi pe dreapta scenei politice, soluţii alternative la PSD şi PNL vor apărea cu siguranţă! Pe partea stângă, PSRO reprezintă singura alternativă serioasă la PSD-ul lui Dragnea şi reprezintă o soluţie de înnoire autentică a stângii, inclusiv prin claritatea şi inovaţiile doctrinaire şi măsuri de politici publice sociale, dar şi prin programul nostru “51%”, destinat să aducă oameni noi şi profesionişti în politică. Pe dreapta, aglomeraţia şi cacofonia sunt mari. Nu sunt de exclus forme de coaliţii, fuziuni şi alianţe politice şi electorale dintre cele mai diverse şi neaşteptate în apropierea alegerilor locale şi parlamentare.

Ar fi păcat şi ar fi periculos ca România să nu-şi găsească resursele interne de a fi la înălţimea vremurilor. Pentru că riscurile, care se amplifică, vin împreună cu oportunităţi pe măsură. Niciodată în istoria noastră modernă, România nu a fost mai relevantă strategic pentru Occident decât este astăzi. Însă, renegocierea locului nostru politic şi economic în Europa nu poate fi făcută de actuala elită politică a ţării, preocupată mai mult de supravieţuire şi de păstrarea privilegiilor decât de un Nou Proiect Naţional. Evadarea de la periferie, din ultimul cerc de influenţă al UE, recapitalizarea economiei, găsirea unui just echilibru între capitalul străin şi cel românesc, transferul de tehnologie dinspre militar către civil sunt astăzi posibile. Asumarea de către România a unui dublu rol - de santinelă strategică, dar şi de poartă economică a Europei - poate fi realizată în aceşti ani cruciali în care noua rânduială a lumii se rescrie. Pentru asta însă, este nevoie de o elită politică şi a administraţiei statului capabilă să înţeleagă, să anticipeze evoluţiile şi să acţioneze coerent, ambiţios şi decisiv.

Întotdeauna în astfel de momente de cumpănă, elitele româneşti au ştiut să croiască destinul naţional, depăşindu-şi limitele şi punând interesul larg al naţiunii înaintea celui personal sau de grup. 2016 poate fi momentul genezei unei astfel de elite naţionale, capabilă să asigure României ceea ce ne-a fost refuzat de secole: securitate, prosperitate şi influenţă, ca parte organică a lumii democratice occidentale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite