Kremerata Baltica, la Ateneul Român

Vineri, de la ora 16.30, în seria Recitaluri şi concerte camerale de la Ateneul Român, evoluează Kremerata Baltică.

Text de Corina Bura

Concertino-ul pentru vioară şi orchestră de coarde op.42 de Mieczyslaw Weinberg (1919–1996) a fost scris în anul 1948. Alături de Rapsodia op.47/3 pe Teme Moldave, lucrarea a reprezentat o reacţie la  propaganda „anti-formalistă” al lui Jdanov, care devenise în 1946 ministru al culturii din Uniunea Sovietică. Concertino este alcătuit din trei părţi – patru părţi dacă socotim şi cadenţa dintre primele două –, iar ca limbaj ţine de modernitate, respectiv de acea mare familie stilistică a compozitorilor sovietici contemporani cu el. Muzica sa exercită o atracţie imediată prin simplitate structurală şi naturaleţe, sonorităţile sale gene-rând plăcere şi o firească bucurie. Prima mişcare, Allegretto cantabile, are o mare bogăţie melodică şi este separată de partea a doua, Adagio printr-o cadenţă. Partea a doua este intens lirică, remarcabilă  prin sinceritatea trăirilor pe care le transpune în muzică. Rondo-ul final, Allegro moderato, are o temă cu aspect de vals, cu formulări care conţin accente pline de umor. Lucrarea degajă o atmosferă pastorală, iar cele trei părţi nu părăsesc niciodată vâna lirică.

Dinu Lipatti (1917-1950) a compus Simfonia concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde op.5 în 1938, iar prima audiţie i-a avut ca solişti pe Clara Haskil şi pe compozitor. Este o lucrare restrânsă, în care autorul evită orchestra mare şi caută mijloace de expresie într-un cadru mai simplu. Partea I-a Molto Maestoso – Allegro moderato apare ca o dezvoltare liberă a unui proces variaţional. Totuşi poate fi încadrată într-o formă tripartită. Tema de început are aspectul unei arii clasice, cu un aer händelian, bogată din punctul de vedere al alteraţiilor care îi imprimă un caracter modulant. Este tratată canonic, ceea ce produce la un moment dat o supra aglomerare contrapunctică. Secvenţa următoare, în Allegro moderato aduce trei motive prelucrate imitativ, în care se disting variaţii ritmice capricioase, structuri poliritmice sau heterometrice, ciocniri melodice cu aspect politonal, ceea ce îl apropie pe autor de gândirea lui Stravinsky. Anumite figuri muzicale specifice barocului sunt puse în relaţie cu limbajul sonor propriu autorului. Partea a II-a Molto Adagio se desfăşoară într-o atmosferă profund lirică, apropiată de cea enesciană şi are o formă tripartită. Tema sinuoasă este plasată la violă, susţinută de flageoletele aceluiaşi compartiment. O a doua linie melodică, mai „doinită”, cu trepte mobile, care începe la unison şi se termină în heterofonie, imprimă un discret suflu românesc. Partea a III-a Allegro con spirito începe cu un dialog între cele două piane. Ca formă, mişcarea este o sonată tratată cu foarte multe libertăţi. Din punct de vedere ritmic, aduce cu un joc românesc, dar nu lipsesc unele influenţe ale jazz-ului şi nici suprafeţele cu o tentă aleatorie.

George Enescu (1881-1955) a scris dipticul Arie şi Scherzino pentru vioară şi orchestră în anul 1909 (după alte izvoare, între 1898 şi 1908). Iniţial, el a fost conceput pentru vioară, violă, violoncel, contrabas şi pian. A fost redat publicului alături de alte piese fără număr de opus aflate în arhiva Muzeului Naţional George Enescu. Cele 7 volume editate de Institutul Cultural Român au fost transpuse în 2005 – la iniţiativa violonistului Sherban Lupu şi a pianistei Ilinca Dumitrescu – pe un CD intitulat Enescu necunoscut. Aria, în cel mai adânc sens al cuvântului este alcătuită dintr-o superbă linie melodică, de mare expresivitate, meditativă, supusă unui subtil proces variaţional, la care orchestraţia, prin delicatele timbruri ale harpei, îi accentuează latura onirică. Scherzino are o formă tradiţională ABA (Scherzo-Trio-Scherzo, în cazul nostru mai degrabă o alternanţă de mici suprafeţe greu de departajat) estompată cumva de succesiunea rapidă a unor accente când lirice, când satirice. Mixajul dintre ornamentica virtuoză, umor şi varietate ritmică are drept rezultat acel caracter diabolique regăsit în literatura de gen. Mini-Coda readuce elementele din Arie, asigurându-se astfel unitatea lucrării.   

Simfonia a X-a op. 98 în la minor de Mieczyslaw Weinberg a fost scrisă în anul 1968 la comanda dirijorului Rudolf Barshai şi a fost dedicată celebrei, pe atunci, Orchestre de Cameră din Moscova. Lucrarea este o amplă simfonie care ţine peste 37 de minute, scrisă pentru doar 17 instrumente. Critica vremii  a caracerizat-o ca fiind o mare realizare a muzicii contemporane, ce poate sta alături de Turangalila de Messiaen sau de Simfonia a VII-a  Angel of Light de Einojuhani Rautavaara. Ea cuprinde secvenţe în care unele instrumente soliste dau impresia unui concert pentru vioară sau violă, pentru violoncel sau chiar contrabas. Este o operă care necesită  mai multe audiţii pentru a-şi revela complexitatea şi este cea mai aproape de atonalitate din tot ce a scris Weinberg. Materialul sonor reprezintă o îndrăzneaţă abrodare a dodecafoniei şi a structurilor acordice.

Partea I-a, Concerto grosso, Grave, se deschide cu o temă iterativă, care degajă o atmosferă întunecată, dar care se va lumina pe parcurs. Are o formă de sonată, tratată modern, cu introducere, expoziţie,  dezvoltare şi repriză. Linia melodică a  introducerii  se va remarca în coda dar şi finalul simfoniei. Partea a II-a, Pastorale, Lento, debutează într-o atmosferă destul de  severă. Secţiunea mediană are un caracter voluntar, încăpăţânat, aspru, aproape agresiv. Partea a III-a,  Canzona, Andantino generează un sentiment al solitudinii, întrerupt doar de câteva episoade mai crispate şi nervoase. Partea a IV-a Burlesque, Allegro molto, este predominant întunecată, cu izbucniri mânioase. Caracteristic pentru Weinberg apare faptul că secţiunea mediană a mişcării este calmă la suprafaţă pe un fond ascuns de nelinişte. Partea a V-a L΄istesso tempo, este vrednică de o atenţie specială: în ea se regăsesc teme din toate mişcările anterioare, în tempo-ul lor de origine (de aici şi supratitlul l΄istesso tempo) situaţie care generează un fel de haos. Acest gest este considerat ca fiind o atitudine componistică temerară pentru stilul său personal  şi pentru vremea sa. Lucrurile ating un punct culminant, urmat de o scurtă cadenţă a viorii solo, un fel de re-amintire a  temei din prima parte şi din introducerea acesteia.

PROGRAM

Mieczyslaw Weinberg – Concertino pentru vioară şi orchestră de coarde, op. 42

            GIDON KREMER – vioară
George Enescu – Intermezzo op. 12 nr. 2

               FUAD IBRAHIMOV dirijor
Dinu Lipatti – Simfonia concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde, op. 5

FUAD IBRAHIMOV dirijor

PASCAL & AMI ROGÉ pian

George Enescu – Aria şi Scherzino pentru vioară şi orchestră

DŽERALDAS BIDVA vioară

Mieczyslaw Weinberg – Simfonia a X-a 10 op. 98