Să iubeşti necondiţionat e cel mai greu lucru din lume. Am căzut în mrejele ei demult, ascultând-o la Het Koninklijk Concertgebouw în The Lark Ascending, romanţa pentru vioară a lui Vaughan Williams. Un zbor neîntrerupt de vreo paisprezece minute cu acompaniament orchestral, care cântat aşa cum îl cântă ea, seduce mortal, pentru totdeauna .

Am mers aseară după concert să-i strâng mâna. Sunt rare momentele astea cînd ţi-e dat să atingi un om pe care îl iubeşti în felul ăsta, să-i vorbeşti şi să-i fii în preajma, doar şi pentru cîteva minute. Fanii de muzică ştiu cel mai bine despre ce vorbesc. În afara scenei de concert care-i amplifică architectural  statura, într-o cameră obişnuită, Janine e micuţă, aproape fragilă în rochia verde crud. Are mâini delicate şi destul de mici pentru o violonistă, nu e chiar aşa de înaltă şi e pistruiată, are părul prins într-o coadă de puştoaică şi nasul mult mai cârn decît se vede din sală.  În ciuda oboselii - e practic devastată după concert- e cea mai politicoasă fiinţă din lume. Se luminează la faţă când îi vorbesc despre Octuorul de Enescu şi duce mina la inimă oh, his music is ..unique şi se iscăleşte răbdătoare pe CD-urile cu care am venit de acasă.

Scrie frumos, rotund şi fără grabă. Mă fâstîcesc cînd văd câtă lumea mai aşteaptă să intre pentru autografe, îmi dau seama că e epuizată şi uit de selfie-ul cu ea la care am visat atât. Apuc să-i dăruiesc discul cu Enescu compozitor şi interpret proaspăt scos la Casa Radio, o bijuterie istorică cu înregistrări de aur din 1943 plus Dublul de Bach cu Oistrah şi Kondraşin. Îmi promite că o să-l asculte, sunt mai mult decît fericit - deh, fericiri de fan! - şi ies plutind printre ceilalţi fani care flanchează compact uşa cabinei ei.

Fiecare concert al violonistei Janine Jansen e o risipă totală de energie. Solista se dăruie fără rest în interpretare, e cu totul transfigurată în scenă şi e cu toată fiinţa în muzica partiturii, conducând din tot corpul orchestra atunci când n-are note în ştima solistică a viorii. Concertul 1 de Bartok pentru vioară şi orchestră Sz.36 pe care l-a cântat cu Royal Concertgebouw, în ciuda dimensiunilor reduse – are doar 21 de minute – şi a caracterului liric e unul solicitant şi istovitor.

Janine l-a cântat dumnezeieşte. Nu, n- a căzut în capcana monstruoasei  săli a Palatului, sugativă  mai ales pentru violonişti, loc în care ne e dat nouă să ascultăm muzică clasică.

Mult mai puţin cântat decât expresionistul concert cu numărul 2, acesta e o declaraţie de iubire scrisă în 1908 de un tânăr Bartok îndrăgostit lulea de o violonistă tânără şi frumoasă de nouăsprezece ani, Stefi Geyer, eleva  lui Jenö Hubay la Budapesta, care îi respinge pasiunea din motive practice şi …catolice.

Rănit, Bartok va transforma materialul tematic în Două portrete pentru orchestră, op.5, acesta fiind motivul pentru care primul său concert pentru vioară rămâne timp de cincizeci de ani necunoscut, fiind cântat doar după moartea lui Stefi Geyer, în 1958.   

De la introducerea solo andante sostenuto şi până la cadenţa finală, Janine cntă cu multă dăruire. Prima parte e o radiantă idealizare a unei iubiri juvenile, scrisă cu adevărat ”din inimă”: delicateţe şi înaripare, multă căldură şi extatice note în acut. Şi cine-i mai potrivită decât minunata violinistă olandeză să facă suflete să plutească pe asemenea muzică de îndrăgostit, magnific de frumoasă şi emoţionantă, total angajată şi eterică deopotrivă?  Urmează un portret mai zgomotos al iubitei Stefi, allegro giocoso, cu dialoguri viguroase vioară-orchestră, dar fără duritatea disonantică cu care suntem obişnuiţi în mod normal la Bartok (se va răzbuna ironico-parodic pe acest episod de abandon amoros în cele Două portrete, în care va măcelari practic imprudentele declaraţii de dragoste din concert).

Janine Jansen freamătă şi trăieşte la intensitate maximă fiecare pasaj – sunt geniale fotografiile lui Vlad Eftenie la concertul de aseară – mulţumim, Vlad!  Bisul, e cel pe care îl Janine Jansen îl cântă de obicei, cu prim-cellistul Gregor Horsch în acest program pe care l-au avut chiar cu două zile în urmă pe Scena regală cu catifea roşie de la Het Koninklijk, cu a şaptea 7 ”Leningrad” de Şostakovici în partea a doua. E vorba de Vattendroppar, sau Water Drops,  o miniatură genială scrisă de Sibelius la doar 10 ani, un foarte minimalist duo în pizzicati pentru vioară şi violoncel în tonalitate minoră, al cărui efect se duce naibii chiar înainte de final la soneria unui mesaj de Samsung, clar auzit din sală.

Ce-ar mai fi de spus? Cu siguranţă, multe despre Andris Nelson, extraordinar şef de orchestră, şi tehnica lui dirijorală cel puţin curioasă care a ştiut să o însoţească perfect pe Janine în hăul surd al Sălii Palatului – de notat disperarea cu care dirijorul olandez prin adopţie înoată practic în acompaniamentul minimalist de la începutul părţii întâi a concertului, pentru a evita decalajul dintre solistă şi orchestră. Ar mai fi multe de spus şi  despre minunata Orchestră Regală din Amsterdam şi despre interpretarea fantastică a simfoniei simbol a rezistenţei sovietice din timpul asediului oraşului Leningrad.

 Dar pe olandezi îi vom vedea din nou în această ultimă seară la Enescu 2015 cu un program Brahms – Enescu – Ravel. Asta după speechurile finale în care ne vom lămuri cum rămâne cu viitorul Festivalului. Cred şi sper că, aşa cum se cuvine vor ţine alocuţiuni Ioan Hollender şi ministrul Culturii.

Până atunci, rămâne cum am stabilit: Janine, Ik Hou Van Jou!