Două seri cu Orchestra Filarmonicii din Viena

15 şi 16 septembrie, Sala Mare  a Palatului: două concerte aşteptate cu una dintre cele mai cunoscute orchestre europene şi un punct comun...neaşteptat.

Lume multă strânsă în 15 septembrie la Sala Mare a Palatului, pentru primul concert al Orchestrei Filarmonicii din Viena: un program romantic prin excelenţă anunţat, cu cele 5 lieduri de Richard Wagner pe versuri de Mathilde Wesendonck (solistă mezzosoprana Elisabeth Kulman) şi Simfonia a VI-a „Patetica” de Piotr Ilici Ceaikovski. Aşteptări foarte mari: în fond, este vorba de una dintre cele mai iubite şi mediatizate orchestre europene: cine nu a ascultat măcar o dată sau, dacă nu a ascultat, măcar a auzit despre concertul de Anul Nou susţinut de Orchestra Filarmonicii din Viena?

Chiar înainte de debutul concertului, un anunţ scurt al organizatorilor: „Concertul va începe cu Simfonia nr.44 de Joseph Haydn!”. Mică agitaţie în scaune: de fapt, această simfonie era programată să deschidă al doilea concert al Filarmonicii vieneze, programat în 16 septembrie. Deci, vom asculta aceeaşi simfonie în două seri consecutive: iată un punct comun neaşteptat şi nu tocmai fericit ales pentru un  festival, nu pentru o stagiune obişnuită de concert.

Aşadar, sub conducerea dirijorului rus Semyon Bychkov (care a fost oaspete al Festivalului Enescu şi în 2013, la pupitrul Filarmonicii din Munchen), Simfonia nr.44 de Joseph Haydn, cu filarmonica vieneză în dispozitiv de orchestră de cameră, aşa cum solicită şi partitura. Prima impresie: în ce lume frumoasă a trăit Joseph Haydn, dacă această atât de senină astăzi, simfonie 44, poartă subtitlul “Funebra”... Da, se pare că Haydn şi-a dorit ca partea a III-a, cea lentă,  să-l însoţească pe ultimul drum, ceea ce însă, până la urmă, nu s-a întâmplat. Simfonia nr.44 în mi minor de Haydn este un exemplu de scriitură clasică: echilibru al formelor, ethos, melodică. Iar Filarmonica din Viena a reuşit o versiune în care ştiinţa interpretării lui Haydn este evidentă: era de aşteptat din partea acestei orchestre care vine din acelaşi oraş, sediu (şi) al primei şcoli vieneze, leagăn al clasicismului. Am admirat faptul că Semyon Bychkov urmăreşte liniile melodice din partitură şi le conduce ca pe nişte voci umane; mi-a plăcut dialogul dintre diferitele partide ale orchestrei şi faptul că între piano şi forte există o gamă largă de nuanţe; mi-a plăcut, în general, grija pentru detaliu, esenţială pentru o interpretare de calitate, specifică marilor ansambluri. A fost un tablou luminos dintr-o lume care astăzi ni se pare, sufleteşte, atât de îndepărtată, după ce am cunoscut frământarea secolului XX în muzică...

Am aşteptat-o apoi cu emoţie pe mezzosoprana Elisabeth Kulman, solista celor 5 lieduri de Richard Wagner pe versuri de Mathilde Wesendonck. Cu emoţie, pentru că aceste lieduri sunt atât de frumoase şi totuşi, atât de pretenţioase, o expresie a romantismului în plenitudinea sa, scrise într-o perioadă romantică prin excelenţă, cea a revoluţiei din 1848-1849, născute dintr-un sentiment de iubire presupus, dar niciodată dovedit, între Richard Wagner şi soţia protectorului său, Otto Wesendonck. A fost o idee foarte inspirată ca în sala de concert să circule o foaie cu traducerea versurilor: numai înţelegând exact ce spun ele, poţi aprecia cu adevărat muzica şi interpretarea ei.

Iar Elisabeth Kulman nu m-a dezamăgit. Am stat în acelaşi loc cu acustică mai puţin bună la Sala Palatului, dar nu a mai contat. Vocea Elisabethei Kulman, cu un timbru bogat şi seducător, trecea dincolo de scenă cu forţă şi sensibilitate, cu dicţie şi frazare adecvate;  sunet şi cuvânt, în armonie, o reuşită indiscutabilă pentru această cântăreaţă specializată de altfel în repertoriul wagnerian, cunoscut drept unul dintre cele mai grele. Şi nu, nu am avut în faţă vreun personaj din tetralogia wagneriană, Elisabeth Kulman înţelegând perfect diferenţa dintre a interpreta operă şi a interpreta lied, fie el şi cu acompaniament orchestral.

Ceea ce m-a surprins însă au fost momentele când orchestra nu a reuşit să o urmeze pe solistă, deşi, ştim cu toţii, această orchestră este specializată şi în repertoriul liric, pe care-l susţine la Opera de Stat din Viena. Mi-am zis atunci că a fost doar o întâmplare...

Numai că aceste mici desincronizări între partidele suflătorilor şi corzilor s-au auzit şi în ultima lucrare din programul zilei de 15 septembrie: celebra Simfonie  „Patetica” a lui Ceaikovski. Însă, evident, am avut de apreciat faptul că orchestra se adaptează stilistic la partitura interpretată: Haydn a fost altceva decât Wagner, iar Wagner, altceva decât acest Ceaikovski tulburător, în care Bychkov şi-a arătat din nou arta de a scoate în lumină detalii pe care nu le-am auzit la alţii. A fost însă o viziune, în general vorbind, mai curând imperială decât patetică, zguduitoare; s-a optat pentru o variantă introvertită, deşi nu e în specificul rus acest lucru. Partea a treia nu a crescut către acea explozie care să conducă ideatic către tragica parte a patra; e adevărat, s-a şi aplaudat destul de mult după partea a treia şi dirijorul a simţit nevoia să facă o pauză lungă înainte de partea a patra, care a rupt însă ritmul interior al simfoniei. Interpretarea mea de referinţă pentru această ultimă simfonie ceaikovskiană rămâne cea a Filarmonicii din Sankt Petersburg, cu Yuri Temirkanov dirijor, tot într-un festival Enescu. Atunci, nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile la partea a patra, atât de intens era totul...

Şi a venit ziua a doua cu Filarmonica din Viena. Simfonia nr.44 de Haydn s-a repetat – tuşele mi s-au părut, în general, mai groase decât în interpretarea din ziua precedentă.

Evident, punctul de atracţie principal al serii de 16 septembrie era soprana Valentina Naforniţă, originară din Republica Moldova, cu studii la Bucureşti, acum, la 28 ani, solistă a Operei de Stat din Viena. Dar şi repertoriul: cele 7 cântece de George Enescu pe versuri de Clement Marot, prezentate în orchestraţia realizată de Theodor Grigoriu. Enescu a scris aceste lieduri în 1908, când era aproape de vârsta Valentinei Naforniţă (avea 27 ani), dar fineţea, rafinamentul şi scriitura bogată ne arată un Enescu cu mult mai matur decât aceşti ani. De altfel, pentru cântăreţii români este un titlu de onoare interpretarea acestei partituri; deci, aşteptările tuturor erau foarte mari.

Frumoasă, înaltă, îmbrăcată într-un costum popular stilizat, Valentina Naforniţă a fost întâmpinată cu căldură de public. Îi cunoşteam vocea frumoasă şi calitativă: o ascultasem cu ani în urmă la concertele în care soprana era solista Orchestrei Române de Tineret. Acum, vocea pare mai matură, cu un timbru mai întunecat; avea însă şi un vibrato prea mare uneori, care nu-şi găsea locul într-o partitură de lied. Probabil că nici limba franceză în care sunt scrise aceste delicate cântece enesciene nu este unul dintre punctele forte ale Valentinei Naforniţă şi în general, concepţia interpretativă ar fi necesitat mai multă atenţie pentru detaliu, stil, poate mai multă maturitate.... Evident, Valentina Naforniţă are drumul larg deschis către o carieră mare în operă şi toate datele pentru aceasta; poate peste ani va reveni la partitura enesciană într-o viziune nouă. Oricum, e de menţionat că aceste lieduri enesciene figurează şi în programul pe care aceiaşi protagonişti de la Bucureşti îl vor interpreta pe 18 septembrie la Viena.

În partea a doua a concertului din 16 septembrie de la Sala Palatului, o partitură celebră: Simfonia a III-a de Johannes Brahms, cu acea parte a treia devenită temă a unui film cu Ingrid Bergman în rolul principal, „Vă place Brahms?”. Şi dacă în interpretarea lucrărilor anterioare, poate doar mi s-a părut că orchestra cântă fără a ridica un ochi la dirijor (că nu are de ce, că ştie să cânte singură?), aici a fost o evidenţă, cu tot ce derivă, din nefericire, din aceasta: intrări ratate, decalaje între partide, cânt neglijent, lipsa unei construcţii coerente. Sigur, muzica e foarte frumoasă şi publicul a reacţionat, ca de obicei, cu aplauze, cerând un bis care a şi venit (Nimrod din Variaţiunile Enigma de Elgar), însă sunt convinsă că şi orchestra însăşi şi-a spus că nu a fost în ziua ei cea mai bună. În orice caz, nu a fost acea orchestră pe care ne-am obişnuit să o admirăm la concertele de Anul Nou... Însă aşa este în muzică, de altfel, ca şi în viaţă: cu zile mai bune şi mai puţin bune....