Bagheta magică a lui Louis Langrée

Compoziţiile lui George Enescu, Wolfgang Amadeus Mozart şi Ralph Vaughan Williams vor fi interpretate, la Ateneu, de la ora 17.00, de Camerata din Salzburg.

Articol scris de Mihai Cojocaru

Compuse în 1902-1903, cele două Intermezzo-uri op. 12 se află în imediata vecinătate a celebrelor Rapsodii (1901) şi a Suitei nr. 1 pentru orchestră (1902) ale lui George Enescu. În comparaţie cu acestea, perechea op. 12 (purtând indicaţiile Allègrement, respectiv Très lent) pare mai degrabă o schiţă, un studiu pentru orchestră de coarde (titlul nepretenţios conduce spre această impresie), care vizează în special dezvoltarea melodică pe baza unui singur motiv, dar şi latenţele armonice ale unor linii sinuoase, de natură monodică, aşa cum se manifestaseră magistral în Preludiul la unison. 

Atmosfera intimă, camerală, inflexiunile modale, îmbinate cu sonorităţi franceze preimpresioniste, dar şi din sfera cromatică wagneriană, trădează elemente din perioada de acumulări ale încă foarte tânărului compozitor, care după succesul Rapsodiilor se arăta decis să nu abandoneze stilul elaborat, în căutarea unui limbaj propriu şi în dauna direcţiei „comerciale“, bogate în citate facile, spre care s-ar fi putut îndrepta – o capcană pe care Enescu a ştiut să o evite cu luciditate şi voinţă de geniu. 

Mozart, copilul-minune 

Concertul nr. 3 pentru vioară şi orchestră este, fără îndoială, cel mai frecvent cântat, din cele cinci opusuri de gen pe care Wolfgang Amadeus Mozart le-a compus la curtea de la Salzburg în 1775, pe când avea doar 19 ani. Marcând un evident salt calitativ faţă de primele două, lucrarea în Sol major exploatează calităţile melodice, fundamental cantabile ale viorii, în primele două părţi, păstrând pasajele ludice, virtuozitatea şi schimbul alert de idei şi de caractere pentru rondoul final. Un astfel de rondo formidabil, plin de surprize armonice şi tematice, se găseşte şi în ultimele două concerte pentru vioară, şi toate trei au în comun şi modul neaşteptat şi atipic în care se încheie, de fiecare dată printr-un motiv simplu, dinamic restrâns, departe de celebrarea triumfală obişnuită. Fie că l-a avut sau nu drept destinatar pe virtuozul orchestrei din Salzburg, Antonio Brunetti, Mozart a interpretat el însuşi concertele în diverse ocazii, confirmând aprecierile entuziaste primite cu un deceniu înainte, din ipostaza de copil-minune. Cadenţele interpretate în această seară sunt compuse de Hilary Hahn.

Ultimele trei simfonii mozartiene au fost compuse în mai puţin de două luni, în iunie-august 1788, la Viena. Cu câteva excepţii, simfoniile se elaborau mai multe o dată şi tratau diferite probleme specifice genului. 

Fără să ştie, cu trei ani înainte de moarte, că aceasta va fi ultima sa simfonie, compozitorul a atins în acest opus în Do major un vârf inegalabil al stilului clasic. Multă vreme s-a considerat că triada simfonică finală a pornit dintr-un impuls creator pur, lipsit de orice interes profesional sau pecuniar şi că autorul nu şi-a auzit niciodată aceste capodopere cântate. 

Deşi afirmaţia nu se mai susţine astăzi – practic, Mozart nu compunea niciodată fără perspective concrete de realizare sonoră –, simfoniile relevă o stăpânire desăvârşită a mijloacelor folosite, însă nu una bazată exclusiv pe darul supraomenesc evidenţiat până la demonetizare, ci atinsă în urma acumulărilor permanente, în cei 25 de ani care despart primul de ultimul opus pentru orchestră.

În special la Viena, Mozart a aprofundat creaţia lui Bach şi Händel, integrând progresiv în idiomul propriu contrapunctul baroc. Astfel a devenit posibilă ultima parte din Simfonia nr. 41, în Do major, KV 551, Jupiter, în care nu mai puţin de cinci subiecte de fugă sunt combinate pe fondul unei forme clasice de sonată, rezultând un echilibru unic între construcţia intelectuală complexă şi expresia liberă a mişcării. 

Ciocârlia în zbor

The Lark Ascending/ Ciocârlia în zbor (1920). Vaughan Williams a surprins spiritul britanic în muzică. Într-atât s-au recunoscut conaţionalii săi în acesta, încât lucrarea ocupă primul loc în preferinţele muzicale clasice ale insularilor, aşa cum începutul primei rapsodii enesciene se confundă cu identitatea românească.

Până în secolul XX, marii culturi britanice îi lipsea o voce în muzică, după stingerea lui Purcell, în 1695. Vaughan Williams nu poate fi redus la o singură piesă, fie ea şi celebră, dar, cel puţin aici, alege simplitatea absolută. Scara pentatonică – tot atât de englezească, pe cât e de universală – nu este tulburată de nicio ieşire din tipare, astfel încât muzica pare arhaică, atemporală. Ciocârlia cântă, pluteşte în văzduh prin vocea viorii soliste, iar aerul nostalgic rămâne de neatins. Parcă asistăm la o scenă pastorală sau la un soundtrack de film: sonorităţile plastice invocă imagini idilice, îmbrăcate în visare. Dincolo de orice judecată de stil, The Lark Ascending e pur şi simplu frumoasă.

Hilary Hahn - Vioară 

Americanca Hilary Hahn, în vârstă de 33 de ani, este o legendă vie a violonisticii contemporane.

Două Grammies, multiple Diapason d'Or of the Year, Premiul Criticilor Germani ai Discului, şapte premii Eco Classic şi Premiul Classic FM/Gramophone 2008 reprezintă mărturia talentului şi strădaniilor sale.

A apărut pe coperta celor mai de seamă publicaţii de muzică clasică, fiind nominalizată la Cea Mai Bună Tânără Muziciană a Americii.

Hahn a înregistrat în 16 ani 14 albume la Deutsche Grammophon, pe lângă cele trei DVD-uri, compilaţii şi o coloană sonoră nominalizată la Oscar. Implicată în multe proiecte, îşi face apariţia în calitate de invitat în două albume de alt-rock band. Instrumentul pe care cântă este copia unei viori a lui Paganini, Canone, executată de Vuillaume.

Artista susţine în jur de 85-95 de concerte pe an. Crezul ei: „Nu poţi face anumite gesturi doar ca să fii altfel; încerc să mă concentrez asupra muzicii şi asta este raţiunea pentru care o fac: lucruri de calitate, şi nu spectacol“.