Andrei Şerban: „Am o afecţiune specială pentru opera Oedipe“

Căutare, efort, suferinţa, sacrificiu, acesta a fost Oedipe trait de Enescu în propria sa fiinţă compozitorul identificându-se cu personajul “uneori pâna la exasperare”, subliniază regizorul Andrei Şerban, care a montat opera lui George Enescu, în cadrul Festivalului „George Enescu“, ediţia din 1995.

Din muzica lui George Enescu ce preferaţi? Când l-aţi ascultat pentru prima oară pe George Enescu?

Tatăl meu avea o pasiune pentru Enescu. De mic copil, ascultam împreună Bach cu Enescu şi Menuhin şi ce se găsea înregistrat pe un disc din compoziţiile lui. Îmi place Enescu integral, cu excepţia rapsodiilor, cărora propaganda comunistă le-a făcut un imens deserviciu, trivializându-le. Am o afecţiune specială pentru opera Oedipe, pe care am văzut-o întâi în montarea fastuoasă cu David Ohanessian, dar pe care am descoperit-o cu sensurile ei ascunse mult mai târziu, când am fost invitat să o pun în scenă în aşa zis „scandalosul“ meu spectacol din 1995.

Ce latură a lui Enescu, din biografia lui, v-a impresionat mai mult?

Imaginea omului şi artistului exilat, hăituit intre doua lumi, în căutarea adevărului prin muzică; portretul lui Enescu cu ochii aproape iesiţi din orbite, holbaţi de durere, de revoltă şi de întrebări,ma cutremură si azi. De aceea în faţa cortinei, la începutul spectacolului, spectatorii erau confruntaţi cu această imagine răvăşită, nelinistită, patrunsă de experienţa unei vieţi trăite în tumultul evenimentelor dezastruoase ale secolului 20, nu imaginea banalizată, senină şi romantica scoasă din cărţile de şcoală. Căutare, efort, suferinţă, sacrificiu, acesta a fost Oedipe trăit de Enescu in propria sa fiinta, compozitorul identificându-se cu personajul „uneori până la exasperare“, dupa cum a afirmat chiar el.

Cum “se aude” George Enescu la SUA? Este cunoscut în lume repertoriul compozitorului român?  Cât de important este Festivalul Enescu pentru imaginea României?

Deşi adulat de elita muzicală americană, Enescu e din păcăte încă destul de puţin cunoscut de publicul larg. Cu toate că în America Festivalul Enescu nu e atât de ştiut pe cât ar merita să fie, totuşi printre melomani festivalul a devenit în ultimii ani un punct de mare atracţie.

 Care e sensul muzicii pentru dumneavoastră?

Lucrând în operă, am simţit la fiecare repetiţie puterea muzicii de a transmite atât prin voce, cât şi prin instrumente, o stare care instantaneu mă transportă într-o altă lume. Recunosc, îmi e imposibil să vorbesc despre muzică. Orice încercare de a o defini reprezintă o tentativă stângace şi pur subiectivă. Dar, deşi muzica poate însemna ceva diferit pentru fiecare dintre noi, şi uneori chiar mie aceeaşi muzică îmi comunică lucruri diferite la diverse intervale de timp, important este că ea poate atinge simultan toate aspectele fiinţei. Emoţia intuitivă şi gândul logic, conectate prin sunetul muzicii, transformă cotidianul din noi în spiritual. Arta din antichitate avea un rol purificator, prin muzica lui Orfeu animalul era domesticit de o altă fortă, mai fluidă, mai subtilă. De câte ori nu credem că problemele personale, sociale sau religioase nu au legătură şi nu se influenţează unele pe altele?! Ei bine, prin muzică realizăm că fiecare element e dependent de celelalte, totul e interconectat. Când ascult Bach sau chiar în mijlocul unei repetiţii la operă, fiind pătruns de forţa unui sextet de Mozart, dintr-odată viaţa mea pare să aibă sens.

 Cum se întrepătrunde muzica clasică cu teatrul? 

Deseori, în teatru am avut ocazia să observ în ce fel cuvintele, când sunt cântate, pot avea chiar mai multă forţă decât atunci când sunt vorbite. Lucrând de exemplu pe texte din tragedia antică, am putut constata impactul direct, total, asupra spectatorilor, al incantaţiei şi sonorităţilor limbii vechi greceşti. Lucrând în operă, am simţit la fiecare repetiţie puterea muzicii de a transmite atât prin voce, cât şi prin instrumente, o stare care instantaneu mă poartă într-o altă realitate. Stanislavski a spus ca elementul esenţial în teatru e ritmul. Doar când ritmul e just, teatrul are viaţă. Deci iată cât de necesară e legătura dintre muzică şi teatru. La urma urmei, când teatrul e bun devine muzică.

Dumneavoastră aţi revoluţionat montările clasice  de operă. În ce mod completează cuvântul  muzica?

Muzica e invizibilă, totul e în aer, un fel de aer sonor în care sunetele se topesc, trec pe langă mine, aşa că trebuie să ascult iar şi iar, pentru că ceva nu s-a sedimentat. Fac experienţa textului în două feluri foarte diferite: unul concret, al lecturii libretului, ale cărui cuvinte le citesc pe pagină, şi celălalt, imaterial, al cuvintelor purtate de muzica pe care o ascult.

Cum vă inspiră muzica regia pe care o faceţi?

E un proces confuz şi dificil acela de a mă pregăti pentru un proiect de operă, nefiind niciodată sigur că ştiu ce fac. Am mereu un sentiment de eliberare când, în prima zi de repetiţii, întâlnesc cântăreţii. Ce minunat e să-i descopăr în carne şi oase şi să-i aud cântând la doi metri distanţă! E o experienţă atât de imediată şi adevărată, pe care niciun disc nu o poate înlocui. Ca parte din pregătire, pe lângă diferitele înregistrări audio, încerc să colecţionez şi cât mai multe inregistrări video ale operei, ca să înţeleg ce s-a făcut deja, ce poate transmite, ce poate povesti opera astăzi. Îmi place să văd producţiile altor regizori, să mă las fascinat de ce e bun sau să descopăr ce trebuie să evit, să observ unde ideile sunt ori inexistente, ori duse într-o direcţie care deranjează, lucru care se întâmplă des când un regizor de teatru îşi pune amprenta originalităţii, aducând forţat concepte exterioare şi textului şi muzicii pentru a-si satisface propria vanitate. Dar e absurd să ne folosim de o operă ca să justificăm un concept artifical, în loc să iluminăm esenţa muzicii şi a textului. Acesta din urmă este, de fapt, rolul regizorului, după părerea mea. Spectatorii nu trebuie lăsaţi să fie un public pasiv, rolul lor e cel al corului mut, ca în tragedia greacă, o prezenţa activă. La fel cum rezonanţa afectează  sunetul muzical, la rândul lui, sunetul vibrează în noi. Muzica anima mişcarea vieţii, îi dă suflet.

V-aţi gândit să faceţi vreun atelier Andrei Şerban în casele lui Enescu de la Liveni/ Mihaileni, aşa cum aţi făcut la Ipoteşti?

Aş fi bucuros să răspund la această propunere cu un categoric „Da“. Dar deocamdată invitaţia nu mi-a făcut-o nimeni.

Regizorul care a cucerit lumea

l Numele: Andrei Şerban

l Data şi locul naşterii: 21 iunie 1943, Bucureşti

l Starea civilă: căsătorit

l Studiile şi cariera:

l Intră la IATC la Actorie, dar se transferă la Regie, după care, student fiind, montează „Iuliu Cezar“ la Teatrul Bulandra, bucurându-se de un mare succes.

l În 1969, primeşte o bursă la Teatrul La MaMa din New York şi rămâne în America, unde începe o carieră strălucită ca regizor de teatru şi de operă, lucrând cu mari personalităţi ale teatrului şi fiind discipol al lui Peter Brook.

l Din 1990 până în 1993, conduce Teatrul Naţional din Bucureşti.

La Bulandra, unde a montat în ultimii ani „Ivanov“, „Lear“,„Omul cel bun din Seciuan“, va avea loc în această toamnă premiera spectacolului „Carusel“. 

l În prezent, e profesor de teatru la Universitatea Columbia din New York.

l Locuieşte în: Bucureşti şi New York.