28 septembrie –  Murray Perahia la Festivalul Enescu, ca Festivalul Enescu: în veci!

Murray Perahia - sensibilitatea nobilă a unui lord al pianului

Se spune despre arta lui Murray Perahia că este atît de specială încît, la el, întîi auzi muzica şi abia apoi auzi pianul. Elegant ca un lord autentic, un pic detaşat de mediul imediat pentru a fi complet dedicat muzicii, subtil şi deloc spectaculos, sensibil şi excelentissim ca pianist, Murray Perahia închide cu un zîmbet fin un mister în privinţa succesului.

 Nimic din ingredientele identităţii sale artistice nu-l recomandă să fie supertsarul care este într-o lume ahtiată după nou, grăbită şi superficială, gata să sucombe la ştrasuri şi reflectoare colorate. Faptul că lumea îl apreciază pe Murray Perahia la adevărata lui valoare este un semn că nu ne-am smintit cu totul. Că este un artist de stirpe aleasă şi rară, reiese şi din felul în care a ştiut să treacă prin momentele cele mai grele ale carierei sale. Un şir de accidente şi recidive l-au scos din circuit de cîteva ori pentru cîţiva ani. Alţi artişti în situaţii similare caută să se reprofileze, el, nu. A ales să folosească acest timp pentru reflecţie, studiu şi audiţii. Da, Murray Perahia ascultă ceea ce produc colegii lui. Dacă aţi ştii cît de puţini mari muzicieni au disponibilitatea de a asculta ce fac confraţii lor – din lipsă de timp, fireşte – aţi înţelege cît de special e Perahia. Oricum, într-o astfel de pauză forţată, pe la mijlocul anilor 90, Perahia s-a dedicat studiului lui Bach. Experienţa i-a folosit enorm şi l-a împlinit ca pianist. Nu doar că producţiile sale discografice ori concertistice cu muzică de Bach sînt mult apreciate, dar pianismul său s-a modificat de atunci încoace, căpătînd mai multă rigoare şi o claritate înălţătoare, permiţîndu-i să etaleze forţă în plus faţă de vremurile anterioare, în care uimea pe toată lumea cu poetica şi romantismul său.

1.Pe vremuri (într-o anumită măsură şi acum) aveau mare succes profesorii de filozofie care dădeau senzaţia că gîndesc perfect consecutiv rostirii prelegerii. Astfel, studenţii asistau fascinaţi nu doar la transmiterea unor cunoştinţe (cel mai de jos nivel al predării), nu doar la utilizarea de la catedră a disponibilităţii lor de a se lăsa convinşi de ceea ce li se spune,  ci la naşterea în direct a gîndului. Acesta era spectacolul filozofiei, de fapt! Cu Perahia, mai mult decît cu oricare alt pianist, am senzaţia aceasta în ceea ce priveşte muzica.Nu doar admiri un pianist excelent, nu doar te laşi sedus de muzica pe care o propune, ci asişti la căutare şi vezi/auzi rezultatul. Căutarea, însă, e liniştită, fără emfază, fără transpiraţie, fără ochi daţi peste cap. Pentru că ceea ce caută Perahia nu se poate găsi cu asalturi eroice, tumbe şi hei-rup, ci doar la căpătul unui drum care se face pas cu pas. A spus-o în interviuri recente, Murray Perahia crede că muzica e un fel de pattern în inconştientul speciei noastre şi de aceea ne bucurăm cînd o auzim, pentru că recunoaştem pe loc ceva atît de familiar, dar imposibil de identificat cu precizie. Perahia se află în căutarea acestui pattern cu fiecare atingere de clape.

2.La Ateneu, Perahia şi-a început programul cu Bach: Suita franceză nr. 4. Bach a scris acest opus pentru clavecin. Adoratorii săi radicali de astăzi, spun că orice a scris Bach pentru clavecin este trădat dacă se cîntă la pian. Se ştie, pianul are posibilităţi de exprimare pe care clavecinul nu le are, iar pianiştii fac uz sau chiar abuz de ele pentru a impresiona publicul sau pentru a căuta cu mare îndrăzneală noi dimensiuni în partitură. Dimensiuni la care Bach nu s-a gîndit vreodată din simplul motiv că nu cunoştea pianul pe care se cîntă astăzi. Dincolo de timbrul diferit, marea diferenţă constă în posibilitatea mult mai mare de control asupra expresivităţii sunetului la pian (la pianele de azi, cu atît mai mult) decît la clavecin, unde, această posibilitate, practic nu exista. Mecanic, diferenţa o face atît sistemul care generează vibraţia corzii (ciocănele care lovesc coarda la pian, pene care ciupesc coarda la clavecin), dar şi pedalele, care la pian sînt forte şi surdina, după cum alterează sunetul. Să te foloseşti de avantajele timbrale ale pianului, de pedale cînd cînţi ceva ce a scris Bach pentru clavecin este ca şi cum îi bagi un cuţit în spate lui Bach – mi-a spus odată un asemenea fan. Perahia a folosit din plin pedalele şi bine a făcut. Ceea ce a rezultat a fost încîntător şi cred că Bach însuşi ar fi aprobat cu mare entuziasm interpretarea lui Perahia.

3.A urmat momentul suprem al recitalului: sonata 23 pentru pian de Beethoven, zisă de urmaşii săi ”Appasionata” din motive evidente pentru oricine o ascultă. Sonata a fost scrisă în 1805, în mijlocul celei mai fecunde perioade din viaţa lui Beethoven. Într-un interval de numai 7 ani (1803 – 1810), Beethoven a compus, între altele, 4 simfonii (a treia, a patra, a cincea, a şasea), 2 concerte de pian (al treilea şi al patrulea), concertul pentru vioară, cele trei cvartete Razumovski, o sonată pentru pian şi violoncel, sonata Kreutzer, 14 sonate pentru pian (inclusiv ”Waldstein” şi ”Appasionata”), uverturile ”Egmont” şi ”Coriolan”, plus întreaga operă ”Fidelio”. Impresionant, nu-i aşa?  Tulburător este că această perioadă de maximă creativitate – cunoscută printre istoricii muzici drept ”perioada de mijloc a lui Beethoven” – a fost generată de o tensiune interioară colosală care se manifesta în depresii şi furii. Cu doar trei ani înainte să compună ”Appasionata”, Beethoven se găsea în plină depresie în orăşelul Heiligenstadt, astăzi parte a Vienei metropolitane, şi îşi scria testamentul pe care îl vroia deschis numai după moartea sa. Testamentul era o lungă lamentaţie, plină de exclamaţii deznădăjduite precum ”O!”  şi ”Ah!”, care se începe aşa: ” O, voi care credeţi sau spuneţi că sînt rău, încăpăţînat sau mizantrop, cît de mult mă nedreptăţiţi. Nu cunoaşteţi motivul secret care mă face să par astfel. Din copilărie, inima şi mintea mea erau predispuse către sentimentele gentile ale bunătăţii şi eram foarte determinat să fac numai fapte bune, dar gîndiţi-vă că de 6 ani am devenit un caz fără sprenaţă, agravat de medici cinici, păcălit an după an cu speranţa ameliorării şi în cele din urmă condamnat la perspectiva unei boli de lungă durată (a cărei vindecare poate dura ani mulţi sau poate nu se va produce niciodată). Născut cu un temperamtent viu şi ardent, disponibil chiar către distracţiile de societate, am fost obligat să mă izolez, să trăiesc în singurătate, încercînd din cînd în cînd să uit de toate acestea. O, cît de crunt am fost respins de experineţa tristă a surzirii şi, totuşi, cît de imposibil îmi era să cer oamenilor să vorbească mai tare, să strige, pentru că sînt surd. Ah, cum aş putea să recunosc o infirmitate exact în acel simţ care la mine trebuie să fie mai desăvîrşit decît la alţii, un simţ cu care am fost înzestrat în cel mai înalt grad, spre deosebire de majoritatea celor din profesia mea...” Asemenea momente de depresie, alternau cu momentele de revoltă – Beethoven refuză să se lase doborît de această nenorocire şi este decis, cum scrie unui prieten, ”să ia destinul de guler”. În toţi aceşti ani, tensiunea avansului surzeniei se sublimează creator. ”Appasionata” mărturiseşte această stare agitată, fiind cînd tumultouasă, cînd lirică, cînd agresivă, cînd melnacolică – într-un cuvînt, este epuizantă. Muzica şi emoţia se presupun una pe cealaltă, se stimulează, se autonomizează într-un cuplu frenetic, urcă în cer şi se zdrobesc de pămînt continuu. Perahia a dovedit forţă prometeică (adică exact genul de forţă beethoveniană) şi o amuţitoare expresivitate. A rămas, în acelaşi timp, elegant şi subtil ca întotdeauna.

4.Despre Schumann s-a spus că e cel mai romantic dintre romantici – poate de aceea pasiunile în jurul său au fost atît de aprinse. Schumann e un compozitor pe care ori îl iei personal, ori nu-l înţelegi deloc. Nu mă miră că Sibelius spunea sec: ”Îţi place Schumann, eşti prietenul meu. Nu-ţi place Schumann, nu eşti prietenul meu”. Cam aşa se tranşează lucrurile cu el. Eu mă declar prietenul lui Sibelius şi, sînt sigur, aşa se declarau fiecare spectator prezent în sală sîmbătă după-amiază. ”Carnavalul vienez” op. 26, pe care l-a cîntat Perahia, este o culme a mesajului estetic romantic: între ceea ce se întîmplă în jurul nostru şi ceea ce se întîmplă în noi este o legătură directă şi profundă. Cele cinci părţi ale opusului sînt un fel de schimb de perspectivă între sufletul cuiva care trece prin carnaval şi carnavalul din afară sa care, încet-încet, picură în suflet. Pentru romantici, universul interior este ceea ce contează – unica realitatea valabilă într-o lume a iluziilor şi nesiguranţei. Perahia a oferit una dintre cele mai clare interpretări ale acestui ciclu pentru pian. Carnavalul lumii a picurat, încet, şi în sufletul meu...

5.Recitalul a fost încheiat cu două lucrări de Chopin: Impromptu nr.2 şi Scherzo nr. 2. Scherzo-ul, mai cu seamă, a fost de vis! Această mică lucrare, pe care Schumann o asemuia unui poem de Byron, o fost pur şi simplu declamată de Perahia, nu cîntată. Într-atît de poetică şi metaforică era. Cu acest Scherzo am avut cea mai încîntătoare dovadă că metafora nu e doar o figură de stil în literatură, ci şi o declaraţie estetică în muzică. Metafora este mult mai naturală în muzică decît în literatură.

Murray Perahia este şi el un invitat obişnuit al Festivalului Enescu. În ultima seară a acestei ediţii, sper să rămînă aşa ”în veci!” – fie aurită gura lui Barenboim din seara inaugurală.