VIDEO Zidul Berlinului, o istorie perversă
0
„Adevărul“ developează astăzi, la exact 21 de ani de la căderea unei bariere aberante, povestea din spatele unei fotografii ce descrie perfect peste jumătate de secol de istorie: „Sărutul ucigaş“. Fotograful Régis Bossu povesteşte, pentru „Adevărul“, cum a surprins, în 1979, celebrul sărut dintre Honecker şi Brejnev, şi cum s-a văzut „live“ căderea Zidului, la 9 noiembrie 1989.
Era 7 octombrie 1979, o zi de toamnă rece, aşa cum erau toate zilele din partea de răsărit a Zidului Berlinului. Erau parade militare, cântece patriotice, defilări şi discursuri pătimaşe. Era anul în care Republica Democrată Germană (RDG) sărbătorea, la Berlin, 30 de ani de existenţă şi de „măreţe împliniri".
Se vorbea despre lupta de clasă, ideologii şi realizări ale socialismului ştiinţific, iar elevii, pionierii comunismului, agitau organizat steguleţe şi zâmbeau uniform. Leonid Brejnev, „preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem" (şeful URSS), venise în capitala RDG să aplaude panorama şi să salute „destinderea" blocului comunist. Totul era organizat în coregrafii strălucitoare, iar spectacolul era euforic, dar pe străzi mirosea mai mult a dictatură decât a sărbătoare.
„Sărutul“ din 1979 a devenit mai celebru decât protagoniştii lui: Brejnev (stânga) şi Honecker Foto: Régis Bossu
Fiecare „sărut" are o poveste
Erich Honecker, preşedintele RDG, poreclit sugestiv „Honni", „Honey", ba chiar „Horny", şi Leonid Brejnev îi convingeau pe nemţi încă o dată că prietenia intimă dintre stalinism şi protejaţii săi nu poate fi decât sinceră, curată şi extrem de valoroasă. Honecker îşi lipeşte buzele de cele ale lui Brejnev şi în istorie rămâne un singur „stop cadru": „Sărutul ucigaş", pasiune şi incest ideologic.
Régis Bossu, un fotoreporter francez freelancer, care ştia că, la Berlin, lumea văzută prin obiectivul lui alb-negru are exact aceleaşi culori şi în realitate, a apăsat pe declanşator şi a imprimat pe film cea mai scurtă descriere pentru o jumătate de secol XX. „Sărutul ucigaş", cum a fost numit de presa internaţională, a devenit o icoană pentru erotismul ostentativ al dictaturii. În spatele acestei simple apăsări de buton se ascunde însă o poveste mult mai romanţată, aşa cum sunt toate poveştile ce alătură oameni liberi şi captivi.
Cele două Germanii
Régis Bossu se îndrăgostise de Est şi voia să-l înţeleagă. Îşi căuta un rost în spatele Cortinei de Fier şi trimitea în Occident mărturii brutale despre statele „lagărului socialist". Trecea frecvent de „graniţa" Zidului Berlinului şi nu înţelegea de ce există frontiere în mijlocul Germaniei. „Am privit cu uimire acea frontieră ciudată, atât de fidelă numelui ei. Primele mele fotografii făcute la Berlin - acea insuliţă împrejmuită de 167 de kilometri de sârmă ghimpată, grilaj şi beton - atestă o viaţă calmă şi ferm adaptată supravieţuirii sale în cotidian.
După câţiva ani, opulenţă în Vest, cenuşiu şi rigiditate în Est. De cealaltă parte se afla câteodată aceeaşi stradă divizată, aceleaşi pavaje separate de un perete sofisticat, cu faţadele renovate, iar acolo, cu cicatricele cioplite de obuz în piatră. Locuitorii aceloraşi familii sau vecini, separaţi cu brutalitate", îşi aminteşte Régis Bossu şi puţine alte cuvinte reuşesc să descrie atât de bine imaginea celor două Germanii. Diferenţele agresive dintre Est şi Vest nu contau însă prea mult pentru coregrafiile fotogenice în care se desfăşura cea de-a treizecea aniversare a Republicii Democrate Germane. Era atmosferă de sărbătoare, iar discursurile, schimburile de medalii, îmbrăţişările sau recunoaşterea prieteniei erau ritualuri banale.
O fracţiune de secundă şi un simbol
„S-a spus deja totul despre ce înseamnă tradiţiile slave într-un astfel de context. În timpul unei asemenea sărbători a fost creat «Sărutul». Acea fracţiune de secundă, care a făcut toată diferenţa dintre cadrul meu şi zecile de alte cadre ale celorlalţi fotografi, martori ai aceleiaşi scene, acea secundă avea să mă lanseze pe culmile unei cariere incontrolabil polemice. «Sărutul» a fost interpretat drept uimitor, grotesc, senzual, dezgustător. Totul s-a spus după mai bine de 30 de ani de când există documentul. A fost un instrument politic neaşteptat, cu atât mai rău cu cât s-a întâmplat în timpul unei ceremonii menite să glorifice forţa Pactului de la Varşovia în ochii întregii lumi. A fost bătaie de joc şi sarcasm, în loc de spaimă şi respect, în faţa unei demonstraţii a unei forţe convinse de cauza sa", aşa rezumă fotoreporterul francez imaginea care a arătat lumii întregi socialismul cu feţele sale dezumanizate şi a devenit, cu viteză, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Războiului Rece.
Nu există propoziţii care să explice raţional prin ce întâmplare acest document a fost ridicat la gradul de simbol, însă, aşa cum recunoaşte şi Régis Bossu, „frecvenţa cu care fotografia a fost publicată internaţional - de sute de ori - este o probă de netăgăduit. Atât de expusă publicului, această imagine s-a impregnat în memoria timpului nostru".
"Satira şi sarcasmul sunt armele unui popor cu un destin impus de alţii. Asta am învăţat singur!"
Régis Bossu fotoreporter
Zidul, în cifre
9 noiembrie 1989: „unde de şoc“ şi semnul victoriei Foto: Régis Bossu
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania a fost divizată în patru zone de influenţă (franceză, britanică, americană şi sovietică).
1947: Izbucnirea Războiului Rece a permis ca zonele de ocupaţie „occidentală" să fie unite în Republica Federală Germană. Blocul răsăritean şi-a proclamat statutul în acelaşi an: a fost constituită Republica Democrată Germană, cu capitala în Berlinul Răsăritean. Cealaltă parte a oraşului, aflat pe teritoriul RFG, rămâne sub influenţă vestică şi devine cunoscut drept Berlinul Occidental.
13 august 1961: Liderul est-german Walter Ulbricht ordonă construcţia unui zid de sârmă ghimpată de 45 de kilometri între Berlin şi Berlinul Occidental. Zona este securizată imediat de grăniceri est-germani care aveau ordine explicite: împuşcarea oricărei persoane care ar fi încercat să fugă în Vest.
25 iulie 1961: Preşedintele american John F. Kennedy, care se proclama „ein berliner", părea resemnat într-un discurs oficial în care spunea că SUA nu poate decât să spere că situaţia va fi remediată.
1965: au fost finalizate lucrările pentru un zid îmbunătăţit, întărit la 90 de metri în interior. Zona-„tampon" era un câmp de tragere perfect pentru cei care ar fi vrut să fugă din ţară.
1980: Zidul a fost fortificat cu 45.000 de secţiuni din beton armat.
1987: Ronald Reagan îl îndeamnă pe Mihail Gorbaciov să „dărâme acel zid".
18 octombrie 1989: Erich Honecker demisionează şi este înlocuit de Egon Krenz.
9 noiembrie 1989: Minunea se produce. Günter Schabowski, ministrul german al propagandei, anunţă la televiziunea publică deschiderea graniţelor: „După câte ştiu eu intră în vigoare imediat, chiar acum".
Cu 99 de ani mai devreme
După cel de-al doilea Război Mondial, Germania este împărţită aproape arbitrar în patru regiuni de dominaţie diferită (englezească, franţuzească, americană şi rusească). Haosul ideologic şi frontierele inventate erau deja certitudini, iar nemţii nu înţelegeau de ce au nevoie de paşaport pentru a-şi vizita rudele. Un singur exemplu: într-o zi fără prea mare importanţă pentru istorie, întreaga catedră de matematică a Universităţii din Leipzig a părăsit RDG-ul. Aşa a venit acea dimineaţă de vară din 13 august 1961, când, în Berlinul Răsăritean, o mulţime de soldaţi şi muncitori comunişti au împrejmuit, cu un gard de sârmă ghimpată de 45 de kilometri, graniţa Republicii Democrate Germane cu Occidentul. Walter Ulbricht, liderul Germaniei comuniste şi şeful statului rus, Nikita Hruschiov, au consimţit că despărţirea de capitalismul criminal trebuie să devină certitudine.
Trecuseră doar două luni de când Ulbricht promitea că „nimeni nu va ridica niciun zid", dar Zidul Berlinului a fost ridicat şi a devenit un clişeu teribil care, ca toate clişeele, este mereu adevărat. Aproape 5.000 de tentative de evadare din Berlinul Răsăritean au avut succes, iar acestea poate că nu sunt doar statistici. După mai bine de 28 de ani în care fraţii au fost despărţiţi brutal de sârmă şi betoane, în acea noapte magică din 9 noiembrie 1989, germanii din partea de est doborât porţile Zidului Berlinului şi au trecut de partea cealaltă pe motociclete, Trabanturi sau biciclete ruseşti. În luna ianuarie a aceluiaşi an, Erich Honecker proorocea că Zidul avea să mai stea în picioare „încă 100 de ani". A greşit cu aproape 99 de ani.
Pedeapsa celor care au întârziat
1989: Gorbaciov (stânga) nu a fost la fel de pasional cu Honecker Foto: reuters
La exact 10 ani distanţă de la gloria sinistrului sărut, acelaşi Honecker îl primea cu braţele deschise pe noul şef de stat al URSS, Mihail Gorbaciov. Spectacolul, bogat în culori şi repetat cu meticulozitate, cu steaguri roşii, cămăşi albastre şi miliţie gri, era acelaşi. „Participanţii la defilări se aliniau perfect, balansându-şi kalaşnikovurile", îşi aminteşte Régis Bossu. A lipsit însă punctul culminant. Înnoirea „pactului" nu a mai fost la fel de intimă, „sărutul" nu a mai fost sărut.
„În octombrie 1989, era cea de-a 40-a aniversare a Republicii Democrate Germania, în prezenţa unui Gorbi ce răsufla un vânt de speranţă, aproape meritându-şi Premiul Nobel primit în anul următor. Fotojurnaliştii aveau o singură idee: să recreeze evenimentul «Sărutului» din 1979. M-am aliniat împreună cu ei la aeroport pentru a culege de această dată doar un banal sărut aplicat de Gorbi pe obrazul unui Honecker în plin declin", îşi aminteşte Régis Bossu. Era sărutul de adio al despoţimii, însă în Germania de Est acest lucru încă nu se ştia. Gorbaciov a privit apoi către grupul de jurnalişti, spunând, cu aerul său de profet, că „viaţa îi pedepseşte pe cei care întârzie". Dintre toţi cei prezenţi, numai Régis Bossu a înţeles că, de această dată, nu despre el e vorba. La doar o lună distanţă, pe 9 noiembrie 1989, minunea se producea: televiziunea Republicii Federative Germania anunţa, la ora 22.30, că Zidul Berlinului a căzut.
Cortina de Fier începea, treptat, să se ridice, iar unda de şoc din Berlin făcea ca, în scurt timp, toate celelalte blocuri comuniste să se prăbuşească asemenea pieselor de domino.„Forţa poporului şi-a luat revanşa într-un mod ireversibil, sărbătorind ici şi colo naşterea unor democraţii noi. Acest sfârşit al anului 1989 trebuia să fie fatal atât altor regimuri, cât şi dirijorilor din spatele statelor «securizate» în total, executori de treburi murdare", explică Régis Bossu, care a fost acolo şi a sărbătorit cu flori, nu cu arme, primul „November Rain" liber. „Am văzut ce înseamnă să trăieşti fiecare zi fără libertatea de a alege, constrâns să te adaptezi la un anumit mod de viaţă pentru a supravieţui. Să speri că într-o zi toate acestea se vor schimba. Atunci a fost altfel, a fost noaptea istorică. Atât!"
"Am înţeles personal în ce fel politica poate fi expusă continuu dilemelor în care interesul e în contradicţie cu morala umană."
Régis Bossu fotoreporter
Cine este Régis Bossu?
Régis Bossu, în RDG, la una dintre manifestaţiile comuniste
Régis Bossu a fost primul fotoreporter care a surprins doi lideri politici într-o postură atât de intimă. Imaginea grotescă a fost publicată în zeci de reviste şi ziare, iar „Sărutul" a devenit mai celebru decât protagoniştii lui. Revista „Paris Match" a tipărit fotografia pe două pagini şi tot mai mulţi cititori rămâneau blocaţi în faţa spectacolului socialist.
Dimitri Wrubel a văzut fotografia şi a ţinut-o minte şi, 10 ani mai târziu, a transformat-o într-o frescă pictată chiar pe locul care a fost, timp de 40 de ani, „duşmanul Germaniei Unite" - Zidul Berlinului. Într-un colţ ascuns al picturii, există o menţiune pe care nu au văzut-o prea mulţi, „pictată după o fotografie de Régis Bossu". „Aceasta îmi este de ajus", explică fotoreporterul francez fără frontiere.
Fotografia transpusă în vopsea formează, alături de alte 100 de picturi realizate de 118 artişti din întreaga lume, „East Side Gallery", dând viaţă unei bucăţi de 1.316 metri din Zidul Berlinului. Turiştii se fotografiază cel mai des însă în faţa scenei „Sărutului". „Pentru cea de-a douăzecea aniversare a căderii zidului Berlinului, ne-am întalnit cu ocazia renovării picturilor murale extrem de degradate în cursul celor două decade de existenţă. Am avut impresia că l-am jenat (n.r. - pe Wrubel) în rolul său de divă excentrică. M-a abordat într-o manieră foarte distantă, arătându-mi că nu intenţionează să îşi împartă momentul de glorie cu altcineva ascuns sub pictura sa. Nu aveam niciun motiv să mă opun voinţei sale. Fiecare cu stilul său", îşi aminteşte fotograful.
Drapelul albastru înstelat
Ispita gloriei şi a celebrităţii nu a mai contat. Important era că această mărturie a decadenţei şi dezgustului, într-un vals deloc elegant al dictaturii, putea fi văzută de oameni liberi. La 21 de ani de la prăbuşirea zidului Berlinului, Régis Bossu şi-a asumat noile idealuri europene. Asta pare, şi nu se sfieşte s-o spună, mai important decât istoria obscenă: „E evident că vulturii îşi aşteaptă întotdeauna momentul prielnic pentru a prăda. Ştiu să-şi ascundă în spatele propriilor umbre ghearele ascuţite. În momentul prielnic, se vor instala la masa festinului. În calitate de cetăţean european, cred că drumul va fi anevoios pentru a uni într-o manieră funcţională tot acest mozaic de culturi, istorii, religii, mentalităţi, origini, oameni atât de diferiţi, chemaţi să trăiască sub un singur drapel albastru înstelat. Dar trebuie să dăm timp timpului."
Se încarcă comentariile...
