Un răspuns domnului Péter Demény

Îi mulţumesc şi eu, la rândul meu, domnului Péter Demény şi fiindcă a citit, dar şi pentru că răspunde articolului meu intitulat “Trianon 100”.

Îl asigur că nu era nevoie să îmi reamintească că iniţiativa Trianon 100 nu este una strict legată de guvernul de la Budapesta, guvern condus de dl. Viktor Orbán. Un ins care s-a îndepărtat nespus, aproape incredibil, de imaginea bună, pro-europeană pe care o avea pe la începutul anilor 90. Eu însumi am subliniat în textul meu acest lucru pe care dl. Demény l-ar fi observat de bună seamă dacă ar fi citit cu adevărat, cu minimă atenţie, onest, nepartizan şi neinflamat textul meu.

Numai că dl. Demény a fost mai degrabă dornic să mă pună pe mine la punct, un biet publicist- e adevărat, sunt şi asta printre altele- şi pe dl. acad. prof.univ. dr. Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB. Despre care are grijă să insinueze că nu ar fi un istoric chiar atât de uriaş precum mi-am îngăduit eu să-l calific în textul publicat ieri. Şi precum îl socotesc şi alţii mult mai calificaţi în domeniu decât mine. Cu voia şi contând pe spiritul democratic. tolerant al d-lui Demény, îmi păstrez opinia.

Dacă nu ar fi dorit decât să dea un răspuns de tip categorică punere la punct celor scrise de mine, dl. Péter Demény ar fi meditat şi la rostul citatului ales din regretatul istoric Vlad Georgescu. Care în editorialul său în două părţi a analizat critic, cu un exemplar echilibru mai vechea Istorie a Transilvaniei apărută în perioada comunistă, sub coordonarea academicianului Köpeczy Béla, evidenţiind însă şi exagerările istoricilor de partid din România, dar şi realitatea că Ungaria nu s-a împăcat niciodată cu deciziile de la Trianon. Cum nu se împacă nici azi. Căci altminteri nu ar mai reflecta atât şi teribil de încăpăţânat la ceva ireversibil.

De fapt, şi înainte de 1989, dar şi acum, gânditori, istorici, academicieni, nu mă îndoiesc că sunt cu toţii foarte simpatici, au pus şi pun la îndoială utilitatea Tratatului de la Trianon. Faptul că prevederile lui trebuiau să pună o oarecare ordine într-o Europă profund schimbată după dispariţia pe cale naturală a unui Imperiu anacronic. Dar şi să ţină seama de ceea ce s-a întâmplat între 1918 şi 1920. Printre care şi Unirea Transilvaniei cu România.

Iată însă că domnul Demény ne trasează sarcini şi d-lui Ioan-Aurel Pop, şi mie. Precum un aparatcik de demult, din vremea comunistă, ne spune clar, negru pe alb, că trebuie să înţelegem. O sintagmă transferată din limbajul autoritar de odinioară. Îi reamintesc domnului Demény că lingviştii au observat, nici nu era greu să o facă, că cel mai frecvent verb folosit de Nicolae Ceauşescu, de oamenii lui, dar şi de alţi dictatori era a trebui.

Domnul Demény merge încă şi mai departe. Îmi dă superior, părinteşte sfaturi. În opinia domniei-sale, ar trebui să ignor tranşeele pline de noroi şi de bălării săpate, după părerea mea abuziv, neloaial, neeuropean, subminând Constituţia României şi ignorând dreptul la liberă informare, de câţiva concitadini care, dacă au la mână un pix, mai au şi o redacţie, se cred şi se autoproclamă ziarişti. Dând o nemeritată palmă românilor din Oradea, dar şi istoriei acestor locuri.

Domnule Demény, vă mulţumesc şi pentru dispoziţii, şi pentru sfaturi. Vă asigur însă că nu le voi urma. Nu, nu sunt ultranaţionalist. Însă nici orb, nici necinstit şi nici supus retroactiv al unor indicaţii otrăvite cu origini din vremuri de demult nu sunt.

Cu sau fără voia dumneavoastră!