Cu câteva luni în urmă, nu mai ştiu în care ziar, a apărut un mic fragment din acest Protocol. L-am citit cu cea mai mare atenţie şi nu am găsit nimic dubios în el. Două instituţii ale statului român hotărăsc să ajungă la o colaborare. Colaborarea poate fi şi spontană, adică făcută după împrejurări şi cam la întâmplare, dar ea poate fi şi organizată, iar în acest caz se recurge la un Protocol, care fixează Regulile colaborării. Cuvântul „protocol” are diverse înţelesuri, întrucât el se poate realiza între diverşi parteneri (persoane sau instituţii) şi în diverse împrejurări, deci având diverse obiective. 
 
O notă comună a oricărui protocol, asociată şi cu festivitatea, este caracterul lui public, făcut la vedere. Or, ceea ce au acuzat mai întâi adversarii lui este caracterul secret al Protocolului. Ca şi cum ar fi vorba de Protocolul (Pactul) încheiat între Molotov şi Ribbentrop, pe seama Basarabiei noastre. În sfârşit, Protocolul a fost desecretizat, fiind la îndemâna oricui şi mai ales a comentatorilor. Deşi începe cu o fundamentare juridică, deci are în vedere Legile şi Constituţia ţării, adversarii lui îi caută şi îi găsesc „noduri în papură şi pete în soare”. După cum uşor se poate observa, specialişti la acest capitol critic sunt sau infractorii, fie ei condamnaţi ori în curs de cercetare (deci, vizaţi virtual), sau reprezentanţii mass-media care stau de partea infractorilor (fiind şi ei  cu „musca pe căciulă”, sau pe pălărie).
 
Revin şi aici asupra unei declaraţii a Laurei Codruţa Kövesi, şefa DNA, făcută acum doi ani. Dânsa mărturiseşte deschis că i-au trebuit câţiva ani până a descoperit strategiile absolut subtile, sofisticate, pe care infractorii le folosesc pentru a putea „trage pe sfoară” Legile, fără a fi descoperiţi. Ştim cu toţii că prostul este prost, adică este naiv şi cinstit, el trădându-se la prima mişcare greşită, pe când „băieţii deştepţi”, însoţiţi mai nou şi de „fetiţele isteţe”, sunt capabili să-l cumpere sau să-l vândă şi pe Dracul. 

În esenţă, Protocolul a avut în vedere Regulile de colaborare între cele două instituţii, pentru a putea face faţă acestui pericol al hoţiei, al infracţionalităţii care, chiar în limbajul lui Traian Băsescu, a ajuns „un pericol naţional”. Protocolul a fost unul secret tocmai pentru a nu ajunge la cunoştinţa infractorilor, care ştiau ei ce „contra-măsuri” de protecţie (auto-protecţie) să ia, împotriva măsurilor care îi vizau. 

În recenta dispută, intră pe rol şi un obraznic versatil cum este Codrin Ştefănescu („Trădare, trădare, dar să o ştim şi noi!”). Dânsul apasă tare pe ideea de „separaţie a Puterilor” din oricare Stat (nu şi a „statului la cozi, la ghişee”). Dar, aici nu este vorba de nici o „separaţie”, ci de autonomia celor trei Puteri, prezentă în interiorul unui singur stat, Statul român. Latura complementară a acestei autonomii este colaborarea celor trei Puteri şi controlul lor reciproc. Colaborarea poate avea loc între cele trei Puteri (Legislativă, Executivă, Judecătorească). Dar fiecare dintre cele trei Puteri este un sistem complex, este un Întreg alcătuit din Părţi şi Sub-părţi. Se subînţelege că oricare Parte a unei Puteri poate intra în colaborare cu oricare Parte a altei Puteri, în funcţie de situaţiile reale (împrejurări istorice) prin care trece ţara. Or, dacă infracţiunea devine un fenomen general, chiar „un pericol naţional”, cum spunea fostul preşedinte,  este absolut legitimă şi o colaborare între Parchetul General şi SRI. Oare cine ştie mai bine decât profesioniştii de la SRI, care sunt strategiile subtile (uneori diabolice) la care recurg infractorii pentru a se căpătui pe seama oamenilor cinstiţi şi a ţării întregi!? Nu sunt un specialist în acest domeniu, dar, de la distanţă, pot face trei observaţii: a) Instituţia SRI a fost restructurată de câteva ori, din anul 1989 până în prezent. Am avut şi am o deplină încredere în tot ceea ce declară Liviu Maior, fost student la „Facultatea de Drept” a „Universităţii Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, unde am fost Profesor; b) Actualii critici ai Protocolului confundă actualul SRI cu NKVD-ul de pe vremea lui Stalin, dânşii, aceşti critici, lăudându-se cu conceptul democratic de „Diferenţă”; c) Până când DNA - şi consoartele ei din Parchetul general - îşi vor dezvolta propriul Serviciu de investigaţii, urmează o pauză, un ocol, în care infractorii îşi vor face numerele lor, nevăzuţi şi neauziţi de cineva anume, decât întâmplător.
 
Criticii, adică mai ales infractorii, fie ei reali sau doar virtuali, ca şi cei din mass-media, solidari cu primii, au luat la puricat articol cu articol din Protocol, indicându-i riscurile, pericolele iminente. Nu au adus însă şi exemple concrete pentru a ilustra aceste pericole latente. Căutând cu lupa, nu este exclus să descopere şi astfel de abateri, dar ele nu pot fi decât excepţii, care întăresc Regula, nu o infirmă. Oare care dintre Legile umane nu poate fi interpretată „în fel şi chip”, greşit interpretată, respectiv „trasă pe sfoară”!? 

Tema lui Dürenmatt, „Judecătorul şi călăul”, este una perenă şi se pare că, cel puţin uneori, Călăul (infractorul ) are mai multă imaginaţie decât Judecătorul. Este suficient să ne gândim aici la imaginaţia lui Liviu Dragnea, care găseşte ”soluţii” pentru a prelungi „sine diae” Decizia finală din Instanţa de judecată şi încearcă să ne îmbete cu „apă de ploaie” (atât de bogată prin Teleorman). Prin imaginaţia dânsului şi prin obedienţa subalternilor, cam „săraci cu duhul”, plouă, de data aceasta din cerul gurii dânşilor, tot felul de reforme şi revoluţii, elaborate în surdină - pe nevăzute, neauzite şi neştiute – prezentate seara şi corectate dimineaţa, chiar în zorii zilei. Faptul că, omniprezent fiind, tot la a cincea propoziţie Liviu Dragnea rosteşte expresia solară „statul de drept”, nu îl împiedecă să aspire din umbră la condiţia la care a ajuns ultimul nostru Dictator. S-ar putea să aibă şi dânsul soarta acestuia, chiar dacă nu pe eşafod, ci doar după gratii.
 
PS. Cu desecretizarea şi renunţarea la acest Protocol, nu rezolvăm o problemă prezentă, chiar una omniprezentă şi acută, ci doar îi mai dăm un ocol.