Strategii româneşti pentru probleme europene

Titulara de la Ministerul Muncii, Lia Olguţa Vasilescu participă luni la reuniunea miniştrilor muncii din Uniunea Europeană (Consiliul EPSCO) la care se negociază directiva lucrătorilor detaşaţi.

Miniştrii forţei de muncă s-au reunit luni la Luxemburg pentru a discuta în detaliu  problematica liberei circulaţii a serviciilor şi implicit a lucrătorilor. Există un draft privind modificarea Directivei care încă mai permite o negociere asupra anumitor aspecte. Autorităţile româneşti au adoptat însă o politică de mare discreţie şi nu răzbate mai nimic din cursul discuţiilor. Strategia aceasta de comunicare pare să fie într-o oarecare măsură dirijată de la palatul Cotroceni, Ministerul Muncii urmând (potrivit unor declaraţii din interior) linia statornicită de preşedintele Klaus Iohannis după întâlnirea cu preşedintele Emmanuel Macron. Poate părea uimitor, căci ne aflăm de aproape un an într-o coabitare complicată. În chestiunile generale de politică externă, ministrul Teodor Meleşcanu a avut strategia şi iniţiativele sale, dar cât priveste subiectele europene, preşedintele Iohannis a reuşit să obţină autoritate deplină, ceea ce, desigur, e firesc câtă vreme el participă la reuniunile Consiliului European.

Ca să poţi limita pe viitor circulaţia persoanelor în interiorul Uniunii, e necesar să închizi în prealabil toate portiţele legale.

Dar cum spuneam, atât unii, cât şi ceilalţi preferă să nu dezvăluie prea multe detalii din motive pe care le putem presupune. Nimeni nu vrea să pară perdant. În orice caz este un contrast foarte puternic între transparenţa şi insistenţa cu care preşedintele Macron îşi promovează agenda şi discreţia de la Bucureşti. Dar diferenţa aceasta ţine şi de situare: politicianul occidental are tot interesul ca lumea (relevantă pentru el) să afle că el obţine o limitare a liberei circulaţii, pe când politicianul din estul Europei, aflat pe o poziţie slabă, caută dimpotrivă să nu-şi popularizeze înfrângerea.

Multă lumea s-a întrebat de ce face preşedintele Macron atâta caz de lucrătorii detaşaţi, când, de fapt, ei nu reprezintă nici 1% din lucrătorii Uniunii Europene. În realitate, contează foarte mult ca principiu şi ca orientare generală a legislaţiei europene. Ca să poţi limita pe viitor circulaţia persoanelor în interiorul Uniunii, e necesar să închizi în prealabil toate portiţele legale.

În Franţa, Macron gândeşte, pesemne, ca majoritatea concetăţenilor săi, căci, în mod independent de preşedinte, presa poate afirma că „relansarea Uniunii Europene depinde de un succes în cazul lucrătorilor detaşaţi” (le Figaro, luni 23 octombrie). Argumentaţia nu e nici ea lipsită de interes şi este la rândul ei consistentă cu gândirea preşedintelui Macron: în esenţă ar fi vorba de a recâştiga încrederea unor societăţi care tind să ofere tot mai mult credit euroscepticilor. Limitând circulaţia „săracilor”, un politician eurofil poate demonstra că „Europa protejează”. Desigur, el are grijă să prezinte limitarea şi ridicarea unor bariere invizibile drept o restaurare a „adevăratului” spirit european.

În estul Europei lucrurile stau însă exact invers: aici nu limitarea liberei circulaţii e de natură să amplifice ataşamentul faţă de UE, ci, dimpotrivă, conservarea acestui principiu şi chiar lărgirea lui (prin admiterea în Schengen). Aici, popularizarea negocierilor care se desfăşoară la Luxemburg ar avea efectul invers pe care l-ar putea produce în Franţa sau Germania, amplificând opiniile negative. Am văzut de altfel din ultimul Eurobarometru comandat de PE că, de când se discută despre acest subiect, abia 48% dintre români mai nutresc opinii pozitive faţă de UE. E de înţeles atunci de ce preşedintele Iohannis şi cercurile eurofile tind să ascundă subiectul de ochii opiniei publice. În cel mai bun caz, România nu ar putea decât să limiteze daunele, dar nu să blocheze modificarea Directivei, câtă vreme nu dispune de aşa numita minoritate de blocaj.

Autorităţile româneşti nici nu caută să se baricadeze pe fiecare detaliu în parte, ci urmăresc mai curând un obiectiv strategic şi anume acela de a se opune tendinţei care favorizează pe viitor restrângerea tot mai mare a liberei circulaţii.

Dacă e să intrăm doar o clipă în detalii, ceea ce mai pot spera românii în acest moment este să obţină ca detaşarea să nu fie limitată strict la 12 luni şi ca subiectul transporturilor să nu fie reglementat acum, ci să fie lăsat pentru altă dată. În rest, e clar că esticii au pierdut partida, căci, din momentul în care se va impune plata egală pentru munca desfăşurată în acelaşi loc, numai lucrătorii de înaltă specializare şi-ar mai putea găsi un debuşeu pe piaţa occidentală. Astăzi sunt aproximativ 40 000 de lucrători din România detaşaţi în condiţii strict legale (ar putea fi poate chiar 100 000 în total), dar majoritatea sunt lucrători în construcţii, turism, agricultură, transporturi. Firmele româneşti din aceste domenii vor fi şi ele afectate.

Din câte am înţeles însă, autorităţile româneşti nici nu caută să se baricadeze pe fiecare detaliu în parte, ci urmăresc mai curând un obiectiv strategic şi anume acela de a se opune tendinţei care favorizează pe viitor restrângerea tot mai mare a liberei circulaţii, căci aceasta ar părea să fie direcţia către care se îndreaptă lucrurile. Dacă e sau nu o strategie bună vom vedea pe viitor. Istoria ne-a arătat însă de multe ori că, dimpotrivă, chiar dacă o poziţie inflexibilă a părut perdantă pe termen scurt, ea s-a dovedit, pe termen lung, o investiţie morală nepreţuită.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle