Serbia, câmpia mierlei ucise

În Serbia, presiunea negocierilor pentru statutul provinciei Kosovo conduce către exacerbarea naţionalismului şi încurajarea emigrării, de teama conflictului militar Începând cu

În Serbia, presiunea negocierilor pentru statutul provinciei Kosovo conduce către exacerbarea naţionalismului şi încurajarea emigrării, de teama conflictului militar

Începând cu ultima decadă a lunii iulie, aproape 170 de cetăţeni din provincia sârbă Voivodina au ajuns la Timişoara solicitând statut de refugiat, în cadrul unui exod generalizat care a propulsat brusc Serbia pe un loc fruntaş în topul ţărilor ce "produc" refugiaţi în România. Cel puţin deocamdată, autorităţile de la Bucureşti neagă prudent faptul că frecventele forţări ale frontierei din Banat s-ar constitui într-un fenomen de amploare.

În interviurile preliminare de la Oficiul Român pentru Imigrări, sârbii, în marea lor majoritate de etnie romă, au reclamat condiţiile precare de trai, brutalităţile poliţiei sau tratamente discriminatorii în ţara de origine, iar unii au recunoscut deschis că doresc să îşi continue drumul către Occident.

"De obicei, refugiaţii trec graniţa pe la 3-4 dimineaţa, merg prin zone cu vegetaţie şi se predau patrulei mobile din România. Nu credem că şi-au declarat identităţi false. Vin ca la nuntă, fără să se teamă de ceva. Majoritatea îşi aduc copiii şi nevestele şi cer imediat statut de refugiat." ne-a declarat un poliţist de frontieră.

Amintirea înrolărilor este proaspătă

"Ne culcam într-o ţară şi ne trezeam în alta", ne-a descris foarte plastic dr. Stanco Bundrea, din Vârşeţ, reducerea până la absurd a Iugoslaviei. Intuitiv, reîntoarcerea la trecutul nu foarte îndepărtat din anii '90, când etnicii romi şi români din Voivodina erau înrolaţi forţat în armata sârbă şi expediaţi pe fronturile din Croaţia, Bosnia sau Kosovo pentru apărarea integrităţii iugoslave, nu poate fi ignorată.

Teama de mobilizare militară şi de război acţionează la fel în toate zonele lumii. În acest context, gestul recent "de bunăvoinţă" al administraţiei de la Belgrad de a recunoaşte oficial - după mult timp - minoritatea românilor din estul Serbiei ca minoritate naţională apare ca unul pur strategic. Tensionarea situaţiei din Kosovo, unde albanezii forţează obţinerea independenţei provinciei, i-a determinat pe liderii politici sârbi să îşi asigure liniştea spre graniţa cu România, prin acordarea unor concesii românilor.

"O ţară fără influenţă primeşte puţin sau deloc..."

"Sunt unii care zic că recenta cedare a Guvernului Serbiei în faţa revendicărilor minorităţii române s-ar datora unei încercări a Belgradului de apropiere de Uniunea Europeană. Am citit prostiile astea într-un ziar românesc. Sunt cel puţin în eroare acei analişti. Politic, România nu are o mare influenţă în zonă, s-a văzut că nici la discuţiile pentru Transnistria şi pentru a doua ţară românească nu a fost chemată la negocieri.

Iar o ţară fără influenţă primeşte puţin sau deloc", ne-a declarat un etnic român din localitatea Alibunar, din Voivoidina.

În opinia sa, România nu a primit aici o favoare, ci este vorba despre un anume joc politic conceput la Belgrad. "Sârbii de pe stradă nu au mare încredere în NATO, în Uniunea Europeană, în Tribunalul Penal Internaţional, câtă vreme statutul provinciei Kosovo este incert. Provincia Kosovo, "Câmpia Mierlei", este considerată leagănul sârbilor, ei se vor bate pentru asta!".

Aceasta ar sugera că Belgradul a dorit, pur şi simplu, evitarea faptului ca sârbii să ajungă brusc între două provincii Kosovo, din care cea românească este mult mai întinsă decât cea controlată de albanezi. Revenind la fenomenul migraţiei sârbilor, preşedintele organizaţiei nonguvernamentale "Generaţie Tânără" din Timişoara, Maria Petersen, spune că afluxul către graniţele României este determinat şi de o anumită cultură comună cu etnici din România.

"Mulţi dintre aceşti refugiaţi sârbi au rude în România şi vorbesc limba română. Din acest motiv, au preferat să treacă spre Banat, pentru că majoritatea doresc să ajungă mai departe, în ţări dezvoltate din Occident. Anterior, mulţi dintre ei au fost expulzaţi din Germania şi vă daţi seama că diferenţa de viaţă între cele două ţări se resimte", a mai completat preşedintele Asociaţiei "Generaţie Tânără".

"Pleacă spre România, ducă-se!"

Aşa cum îi stă bine unui sârb mândru, Miloş este cam sceptic când vine vorba de străini şi este cam flegmatic când vine vorba să le şi răspundă. "Am auzit că pleacă spre România unii de pe la Torac, de pe la Zrenijanin sau Kikinda, ducă-se! Alegerea lor! Alţii muncesc, n-au timp de migraţii", ne zice el cam veninos. Miloş este din Vrsac (Vârşet- lb.rom.), oraşul-capitală al românilor din Voivodina, şi este clar că flegmaticul din el ştie pe ce argumente vorbeşte.

Prosperitatea Serbiei a început în anul 1958, când dictatorul iugoslav Iosip Broz Tito a dat permise temporare de muncă tineretului să meargă la muncă în Occident. Când românii stăteau închişi în lagărul socialist şi descopereau binefacerile chirpicului (călduros iarna şi răcoros vara) şi ale caselor din pământ, în Iugoslavia se construia solid şi înalt din cărămidă şi din piatră nobilă.

Aceasta deoarece, cu rare excepţii, muncitorii iugoslavi au revenit permanent în ţară şi şi-au reinvestit câştigurile în imobile. De atunci, din 1958, întregul spaţiu iugoslav, din Macedonia până în Croaţia sau Serbia, a început să se umple cu vile, cu case la fel de sfidătoare ca şi mândria lui Miloş din Vrsac.

Kosovo, un "nod în gât" pentru Europa

Starea de lucru s-a schimbat drastic după ce, în anii '90, armata federală iugoslavă a pornit campanii militare împotriva unor regiuni secesioniste: Bosnia, Slovenia, Croaţia şi ulterior provincia Kosovo. Mulţimea construcţiilor s-a împuţinat, dărâmate de bombardamente, iar muncitorii sau investitorii străini au fost alungaţi. În prezent, în judeţul Vârşeţ, un muncitor câştigă în medie 100-120 euro. De aceea, unii sârbi preferă să meargă să lucreze în România, unde pot câştiga dublu.

Până şi politicile economice regionale s-au rafinat. Sătule de imobilismul de la Belgrad şi Bucureşti, provincia Voivodina şi judeţele Timiş şi Caraş-Severin au încheiat un protocol de colaborare în domeniul forţei de muncă. "Multe firme sârbeşti au invadat Timişoara, dar în sens invers nu s-a întâmplat acelaşi lucru!", ne spune un tânăr om de afaceri, care tocmai îşi bea cafeaua la hotelul "Serbia" din Vârşeţ. "Sindromul Kosovo" pare a fi acelaşi "nod în gât" care i-a împins peste graniţă pe transfugii sârbi şi care îi ţine la respectuoasă distanţă pe investitorii străini.

Dezbină şi stăpânesc

Oraşul Vârşeţ este o localitate cochetă şi multicoloră, care a avut timp să uite că în 1999 a fost bombardat de avioanele NATO cu largul concurs al Parlamentului României, cel care aprobase cererea de survol. Vârşeţ găzduieşte în prezent sediul Comunităţii Românilor din Serbia, CRS, şi este descris ca un "centru nervos" al luptei pentru identitate al românilor de pe teritoriul sârb.

Până la recenta schimbare de atitudine a Belgradului, guvernul sârb a reproşat permanent CRS o "excesivă atitudine proromânească", iar suspiciunile sârbe s-au întemeiat, probabil, şi pe faptul că, spre deosebire de Republica Moldova, implicarea financiară a Guvernului României în Voivodina este vizibilă: clădirile sunt proaspăt renovate, proiectele curg, publicaţiile, şcolile şi bisericile comunităţii de români îşi desfăşoară normal activitatea.

Ca alternativă, sârbii au încercat "capturarea" aşa-numitei minorităţi a vlahilor din est, din valea Timocului. Pe lângă alte forme de presiune directă, venite atât din partea statului laic, cât şi a Bisericii sârbe, au fost finanţate unele ONG-uri ale românilor din sudul Dunării, în încercarea de a le controla de la distanţă: un "Organ consultativ" pentru Minoritatea Română şi chiar un Consiliu al Vlahilor. "Era evident că se doreşte prin aceasta învrăjbirea românilor.

S-a vrut crearea unei divizări între românii din nordul Dunării şi vlahii din sudul Dunării. Vlahii nu aveau drepturi ca minoritate, nu învăţaseră nici cinci minute în limba română, iar noi, la Vârşeţ, ne luptam, la urma urmei, pentru toţi românii din Serbia", ne spune un membru al CRS.

Carpaţii încep pe dealurile sârbeşti

"Noi, aici, la Vârşeţ, suntem din vremea dacilor, iar dealul Vârşeţului este începutul Carpaţilor", ne explică Ion Cizmaş, preşedintele CRS. Cizmaş are o agilitate de manager versat: răspunde la telefoane, expediază mesaje, dictează adrese şi acordă interviuri aproape concomitent, cu aerul că a avut un batalion de secretare, dar tocmai le-a trimis la câmp să evalueze recolta de rapiţă.

După anii '90, acelaşi Cizmaş s-a bătut ca un leu, alături de alţii, ca să îi salveze pe tinerii români de înrolare pentru frontul bosniac sau croat. Sediul CRS din Vârşeţ este instalat în casa doctorului Alexandru Butoarcă, spaimă a autorităţilor austro-ungare şi fost lider al românilor până în 1945, care a fost întemniţat un timp sub acuzaţia că a plănuit "anexarea Banatului sârb la Regatul Român".

"Doctorul Butoarcă ne-a lăsat casa, cu condiţia să facem aici furnicar de români", zice Cizmaş, însoţindu-şi expunerea cu gesturi largi. În jurul nostru, furnicarul de români tocmai pregăteşte o întâlnire a membrilor CRS în localitatea Alibunar, la mică distanţă de Vârşet.

În Ducatul lui Glad

Strada Vasko Popa, unde se adună românii din Vârşeţ şi din împrejurimi, este lăturalnică: o mai calcă rotund câte o bicicletă sau vreo bătrână sârboaică. Aflăm la iuţeală că aici a fost şi Ducatul voievodului Glad - dacă ieşim în stradă pe geam sau pe uşă, mai avem mai puţin de 100 km până la centrul Ducatului, la Cuvin. Despre Vârşeţ se mai cunosc şi două lucruri importante, care sunt aparent incompatibile: este centru recunoscut de vinuri şi centru renumit de aviatori.

De când NASA a recunoscut recent că au fost trimişi în spaţiu şi astronauţi beţi, lumea de la Aeroportul Vârşeţ nu mai dă atenţie prejudecăţilor. Oraşul a devenit faimos inclusiv prin faptul că a fost punct de plecare pentru temerara călătorie peste Carpaţi a aviatorului român Aurel Vlaicu. Apoi, localnicii au reţinut că, în antichitate, împăratul Romei, Traian, îşi lua de aici butoaiele cu vinuri cu care îi stimula pe constructorii de poduri din zona Porţile de Fier.

"Aici a fost Academia Naţională pentru piloţii fostei Iugoslavii, iar acum este a Serbiei. Acum, cei mai mulţi piloţi străini din Vârşeţ sunt indieni, dar avem şi doi basarabeni, mai sunt şi alte naţii. E vestită - pe vremea lui Tito, toată lumea arabă îşi aducea piloţii aici pentru instruire", ne spune şi Pavel Greoneanţ, secretar general al CRS.

"Pe Karadzici, vă promit că nu-l vor găsi niciodată!"

Clădirile din centrul Belgradului, bombardate de aviaţia NATO în 1999, au rămas ruinate de explozii. Poate spectrul lor i-a împins de la spate pe transfugii sârbi care au năzuit spre România în ultimele zile. "Blocurile bombardate le-au lăsat aşa, ca să nu uite sârbii ce-a fost atunci, să-i ţie sub presiune", îmi explică tânăra Snezana.

Fata a venit în urmă cu doi ani dintr-un orăşel din Herţegovina, a sosit la Belgrad să muncească. N-a vrut să-mi spună salariul ei, s-a mărginit numai să mă asigure, cu un soi de lehamite, că este "total insuficient". "Presiunea" de care vorbeşte ea menţine o sensibilitate mărită în rândul sârbilor de pe stradă în "chestiunea Kosovo" şi i-a transformat, bunăoară, pe foştii lideri ai sârbilor bosniaci, Radovan Karadzici şi Ratko Mladici, urmăriţi pentru crime de război, în eroi naţionali.

Negustorii se întrec să ofere muzică de glorificare a faptelor lui Karadzici, iar unul dintre numeroşii comercianţi de la Autogara Belgrad aproape că îmi face o promisiune solemnă, cu trei degete răşchirate în semn de victorie. "Nu-l vor găsi niciodată pe Radovan!", strigă el răguşit. Lângă mine, sârboaica râde: "Hai mai bine să-ţi zic o poveste cu Milo", zice Snezana. "Cică bate careva la uşa lui Miloşevici şi el întreabă: <> . <> , i se răspunde. <> insistă Miloşevici. <> , i se răspunde.

Snezana încheie snoava cu un fel de rictus care îmi confirmă: la uşa lui Miloşevici se aflase chiar celebra (printre civili şi militari) rachetă americană Tomahawk. Suntem pe Nemanina, colţ cu Cneza Milos, iar în jurul nostru îşi expune ruina fostul Minister de Interne al Iugoslaviei, lovită în plin în 1999 de raidurile NATO.

Un poliţist dintr-o gheretă a Ministerului de Externe face semne unui grup de turişti, este probabil nemulţumit că se fotografiază. Plecăm. Snezana, sârboaica din Herţegovina, bombăne: "Ce oameni! Serbia e ca telefonul mobil. În fiecare an are un model nou şi în fiecare an e mai mică! Ce să mai facă atunci cu asemenea poliţişti?".

ORI Timişoara: "Preliminar, nimic despre implicaţii politice ale refugiului sârbilor"

"Pe lângă bărbaţi, avem şi un număr semnificativ de femei şi copii, care au fost împărţiţi pe patru centre de primire din ţară, respectiv la Timişoara, unde au rămas 38. Refugiaţii sârbi au susţinut interviurile preliminare şi urmează acum notele de interviu, adică interviurile mari cu ofiţerii noştri, urmând ca serviciul nostru de documentare să stabilească veridicitatea afirmaţiilor lor şi motivele care i-au determinat să treaca graniţa cu România.

Cred că există, într-adevăr, un "miraj" al intrării României în Uniunea Europeană, care acţionează asupra acestor oameni. Preliminar, ei ne-au vorbit de lipsa locurilor de muncă, de lipsa subvenţiilor statului către familiile sărace, de atitudinea autorităţilor sârbe, nimic însă despre implicaţii politice. Sunt toţi de religie creştină, dar cred că nu poate fi vorba de persecuţie religioasă", ne-a declarat comandantul ORI Timişoara, comisarul-şef Livius Bâscă.