Rezoluţii pentru România 2019
0
Bun obiceiul cu listele de rezoluţii (promisiuni) pentru Noul An. Se pare că are vreo 4000 de ani şi a început cu babilonienii (primii care au marcat formal şi trecerea dintre ani). Romanii aveau propria versiune a rezoluţiilor în faţa zeului Ianus. Mai târziu, tradiţia a prins rădăcini şi în creştinism. Pe când o listă de rezoluţii pentru România?
De ce nu acum, când avem nevoie mai mult ca oricând să ne ţinem cuvântul faţă de noi înşine, faţă de cei din jurul nostru şi, chiar aşa, faţă de România? În seara asta, milioane de români peste tot în lume se vor strânge în familie sau cu prietenii, vor ciocni un pahar de şampanie (sau mai multe) şi vor cânta în cor „la mulţi ani”. Vom bea vinuţ de ţară, vom împărţi salata de beuf. Vom rememora revelioanele de altă dată, cu Dem Rădulescu, Toma Caragiu şi marii clasici. Poate vom prinde şi-un răgaz să ne întrebăm: ce facem în 2019 pentru România?
Vă propun în continuare o listă simplă de 5 rezoluţii pentru România 2019. Luaţi-le în orice ordine. Dacă vă plac, adoptaţi-le. Dacă nu, schimbaţi-le, criticaţi-le, suciţi-le. Mai important este să ne deprindem (din nou) cu acest exerciţiu colectiv al asumării. Nu ce vrem noi de la România, în timp ce ne plângem că „aici nimic nu se poate” sau „nimic nu mai e de făcut”. Ci ce suntem noi gata să promitem şi să facem pentru România.
1. Eu răspund, tu răspunzi, noi răspundem. România nu se va face niciodată bine de una singură. România suntem noi. Şi România are nevoie de fiecare dintre noi: în casa noastră, pe strada noastră, în oraşul sau satul nostru. Totul pleacă de la un cuvânt magic: responsabilitate. Nu există drepturi fără obligaţii, şi nici democraţie fără cetăţeni implicaţi -- adică cetăţeni care îşi asumă răspunderea pentru viitorul lor comun. E în primul rând vina noastră că România a ajuns în prăpastie. Dar...gata cu văicăreala şi hai să punem osul la treabă. Asta înseamnă că mergem la vot (în 2019 şi 2020 vom avea patru alegeri cruciale pentru viitorul democraţiei româneşti). Mai înseamnă să ne facem vocea auzită când trebuie să ne apărăm drepturile şi libertăţile, nu doar din patru în patru ani, ci în fiecare zi. Şi da, înseamnă şi asumarea unui pas în arena publică, pentru cei care simt chemarea de a-şi sluji comunitatea. Nu le frângeţi aripile! Încurajaţi-i şi ajutaţi-i, dacă ştiţi că sunt oameni buni. Suntem prea puţini ca să nu strângem rândurile.
2. Să trăiască (şi) capra vecinului. Am revenit de trei ani în România, iar constatarea cea mai dureroasă este că undeva în evoluţia noastră ca societate am devenit invidioşi, răutăcioşi şi orgolioşi. Credem sincer că succesul celui de lângă noi înseamnă eşecul nostru, când lucrurile stau fix pe dos. Un exerciţiu util ar fi să dăm de mâncare caprei vecinului, măcar din când în când. Mai ales pentru cei aflaţi la început de drum, de proiect, de afacere, o vorbă bună sau o mână de ajutor poate însemna totul. E timpul ca România să-şi recunoască şi să-şi respecte valorile, iar nulităţile şi impostorii – indiferent de rang sau de aere – trebuie să fie tratate ca atare.
3. „România pe bune începe cu şcoala pe bune”. E mantra lui Marian Staş, profesor român care predă la Harvard, şi ar trebui să o rostim cu toţii în fiecare dimineaţă. Prioritatea zero a statului român -- dar mai ales a fiecăruia dintre noi -- ar trebui să fie creşterea noilor generaţii. O şcoală bazată pe valori, pe descoperirea şi antrenarea talentelor, pe muncă şi pe merit. O şcoală adaptată epocii noastre (accesul la cunoaştere e gratuit, cursurile de la cele mai mari universităţi şi profesori sunt online), nu blocată în proiectul comunismului eşuat. O şcoală mai bună înseamnă o economie dezvoltată, adaptată Revoluţiei Industriale 4.0. O şcoală mai bună înseamnă o ţară mai bună.
4. Atenţie! Lectura dăunează grav ignoranţei. Românii sunt adesea pe ultimele locuri în Europa. Din păcate, e valabil şi în ceea ce priveşte timpul dedicat lecturii cărţilor (doar 5 minute pe zi faţă de 13 minute în Estonia şi 12 minute în Finlanda). Un popor care nu citeşte îşi merită soarta...şi ajunge să fie condus de analfabeţi. A iubi cărţile înseamnă şi a le duce acolo unde nu sunt şi nu pot ajunge: în România profundă. Să fim noi apostolii cunoaşterii, fiecare în comunitatea unde-şi are rădăcinile.
5. Nu renunţăm. Niciun pas înapoi. Oricât de mare e tentaţia de a depune armele şi de-a spune „asta-i viaţa” sau, din acelaşi registru, „merge şi-aşa”, renunţarea nu este o opţiune. Nici resemnarea. Nici pasivitatea. Pur şi simplu nu avem voie să renunţăm. Cei care ne lovesc în fiecare zi ar vrea fix asta: să spunem că nu mai suportăm şi să plecăm şi noi acolo unde au fost alungaţi peste cinci milioane de români.
Dacă aţi ajuns până aici, vă mai încredinţez un gând, păstrat în adâncul sufletului meu. Închei un an de coşmar, în care am trăit împreună cu soţia mea cea mai mare durere posibilă în viaţa unor părinţi. Această durere o vom purta cu noi, numai noi ştim cum, pentru tot restul acestei vieţi.
Suntem zdrobiţi, dar nu suntem învinşi. „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, caci Tu eşti cu mine.” (Psalmii 23:4). În altă cheie, „cel care are un ‘de ce’ poate suporta orice” (Friedrich Nietzsche).
Românii au demonstrat de-a lungul timpului că sunt capabili de lucruri măreţe, mai ales în momentele de cumpănă. Tragediile ne-au frânt braţele şi ne-au spart inimile, dar ne-au şi unit şi întărit. Sunt convins că vom răzbi şi acum, chiar dacă totul pare pierdut.
Suntem zdrobiţi, dar nu suntem învinşi.
La Alba Iulia, cu prilejul Centenarului, am lăsat pe o piatră aceste cuvinte: Coloana fără sfârşit a neamului nostru se ridică peste secole drept din pământul frământat de palme crăpate şi nu se opreşte până nu străpunge cerul, proptindu-l, ca să nu mai cadă peste noi. Atunci vom fi liberi.
La mulţi ani! Cu fruntea sus.
Se încarcă comentariile...
