Citiţi aici prima parte a călătoriei.

După ce am plecat din casa românului Dragan Demic, unde am vorbit o noapte întreagă despre obiceiurile românilor din Valea Timocului (discuţia e aici), am pornit sâmbătă dimineaţa spre Bor, cel mai mare oraş din estul Serbiei, unde se află o comunitate importantă de români. În Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de "vlahi".

„Birocraţchi aparat"

Ajung repede în oraşul Petrovac na Mlavi (Piatra Mlavei, în traducere), după care drumul începe să urce, mă apropii de munţii Homoliei. La radio se prind doar posturi sârbeşti. Nimic în româneşte. Ca peste tot, de altfel, în Timoc. La Radio 92 cântă Toto Cutugno şi la postul public RTS (Radio-televizija Srbije) aud vorbindu-se despre "birocraţchi aparat", "economia" şi "euro". Mai am puţin până în orăşelul Zagubica, unde aveam să aflu că sunt "numai români".

Printre bordeie

La radio se vorbeşte în continuare de economie ("concurenţia", "kriza"), după care ascult un "zurnal" scurt care se termină cu "horoskop". În acordurile unor melodii sârbeşti trec pe lângă case mici, răzleţe, aruncate ici-colo în pantă: bordeie dărăpănate, împrejmuite de garduri vechi, dezmembrate, de lemn. În curţi se văd hambare, coteţe şi alte construcţii din lemn. Peisajul e dezolant, rar văd oameni, plouă şi bate vântul. Nici maşini nu prea trec pe şosea, mai mult văd oameni pe biciclete.

„Toţi suntem aici români"

Totul în jur ţine să îmi transmită un mesaj: cultivarea pământului şi creşterea animalelor sunt singurele surse de venit ale oamenilor de aici. Asemănarea e izbitoare cu satele româneşti. Are grijă postul de radio "Avala" să îmi aducă aminte că nu sunt în România. Trec prin Krepoljin. Se transmit discursuri politice. Aud "miza politica", însoţită de aplauze frenetice, urmează "Slobodan Milosevici" şi "zemlea nasa" (pământul nostru, n.r.), afirmaţie care stârneşte de fiecare dată aplauze frenetice. Nu vreau politică! Mut pe Radio Belgrad, tot încerc să prind vreun cuvânt măcar în româneşte. Aud o scurtă informare scurtă despre Frida Kahlo şi Traviata, probabil un anunţ de spectacol, începe să se discute despre "Schengen" şi închid radioul.

Când am ajuns în localitatea Zagubica (Jagubiţa) am întrebat câţiva oameni care treceau pe stradă cum e drumul până la Bor. Toţi mi-au răspuns în româneşte, ba chiar un bărbat care intra cu bicicleta în curte, puţin speriat de camera foto, a zis că oraşul e tot românesc.

- Bună ziua, unde e Bor?

- Tot în faţă.

- E bun drumul?

- Da.

- Nu e zăpadă, că nu am cauciucuri de iarnă?

- Drumu-i bun.

- Văd că vorbiţi bine româneşte.

- Da, păi da (zâmbeşte).

- De unde ştiţi?

- Păi toţi suntem aici români.

Mă uit în jur - toate inscripţiile sunt în sârbeşte. Legea sârbă a minorităţilor prevede că acolo unde o etnie are 15%, beneficiază de inscripţii publice bilingve. Consiliul Europei atrăgea, de altfel, atenţia, în 2008, că "limba vlahă nu e folosită în localităţile cu peste 15% vlahi". Am plecat repede din Zagubica, începuse să fulguiască, chiar nu aveam cauciucuri de iarnă şi aveam de trecut munţii.

Farmacia Albina şi minerul

Când am ajuns în Bor m-a întâmpinat statuia unui miner care priveşte în zare, cu o roabă la picioare şi un pichamăr pe umeri. Mineritul se practică aici înainte de venirea romanilor.

Borul este un puternic centru al românilor timoceni. În municipiu trăiesc oficial 10.064 de români, aproape o cincime din populaţie. Aici au cântat Tudor Gheorghe şi Maria Ciobanu, statul român a finanţat aici proiecţii de filme, expoziţii fotografice, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a împărţit CD-uri cu colinde româneşti si DVD-uri cu filmul "Amintiri din Copilărie". Bor se află la aproximativ 132 de kilometri de Drobeta Turnu Severin şi 93 de kilometri de Calafat.

Cotesc stânga la „Apoteka Albina", farmacia unui român, spre sediul Partidului Democrat al Românilor din Serbia, înfiinţat în 2004, unde mă întâlnesc cu Predrag Balaşevic, liderul formaţiunii.

Genocid cultural

Când avea 19 ani, Predrag a plecat în România să studieze pentru că ştia el că nu e sârb, dar atunci a aflat "adevărul". Îl întreb cum e să fii român în Valea Timocului. "E un miracol că au mai rămas români care vorbesc limba română în estul Serbiei. Tu nu ai în Serbia cum să cunoşti ceva despre România. Nu ai de unde. La noi 99% din oameni nu ştiu să citească pentru că nu au învăţat la şcoală limba română.

Conştiinţa naţională este la pământ. Serbia zice că vlahii sunt altceva decât românii, un popor aparte, care, poate că vorbesc o limbă asemănătoare cu limba română, dar ei nu sunt români. Aşa că atunci când vorbiţi cu oamenii, ei vă vor spune în limba română că sunt români, dar dacă îi întrebi în limba sârbă vă vor răspunde că sunt vlahi, termenul de «vlasi».

Unii folosesc nişte termeni mai duri, precum genocid cultural. Dar cam asta a fost. Tu nu ai dat voie la minoritatea asta să aibă dreptul de a cultiva limba, cultura. E o tragedie ca o comunitate să nu ştie nimic despre ea".

Drumul ciobanilor

Predrag îmi dă câteva cărţi despre românii din Timoc şi plec spre Zlot, cel mai mare sat românesc din Serbia. Întreb lângă o benzinărie Jugopetrol un ţăran (77 de ani) cum să ajung şi îmi indică drumul pentru oi. Fără indicatoare clare, mă rătăcesc şi fac un ocol prin satul Serbanovac. Mă opresc la magazinul sătesc, unde patru bărbaţi stăteau de vorbă la o bere. Îi salut în sârbeşte, ei îmi răspund în româneşte.

- Dobar Dan („Bună Ziua" în sârbeşte), spun eu.

- Dobar Dan.

- Zlot? Zlot?, îi întreb.

Unul dintre bărbaţi vrea să îmi răspundă, deschide buzele dar îşi ţine vorba şi mă întreabă în schimb:
- Sunteţi român?

- Da, îi răspund.

- Deci o luaţi în faţă, daţi de un sat sârbesc, pe urmă tot în faţă şi ajungeţi în Zlot.

- Pe unde exact, că se bifurcă drumul?

- Pe unde a luat-o maşina aia (o Ladă albă).

- Mulţumesc.

- De unde veniţi?

- Din România.

- Sănătace, drum bun!

Miroslava (77 de ani): "Tu vorbeşti cam ca noi"

După ce trec un podeţ, o femeie care întindea rufele în curte îmi confirmă că am ajuns în Zlot. Opresc în centru, o piaţă largă încadrată de magazine, baruri, şcoală, biserica şi ticsită de afişe electorale rupte, lipite unele peste altele. Niciun candidat român. Mă plimb prin sat. Tot ce scrie e în sârbeşte sau în alfabet chirilic. Având la bază alfabetul grecesc vechi, alfabetul chirilic a fost folosit în principal la scrierea textelor redactate în limba slavă veche dar a fost şi alfabetul limbii române în secolele 16-19.

În prezent, alfabetul chirilic e folosit în limbile rusă, ucraineană, bulgară, sârbă, macedoneană. Văd un panou turistic şi mă gândesc că pot să citesc despre istoria locului. Nici în engleză nu e tradus măcar.

Mă uit în jur. O văd pe Miroslava (77 de ani) în curte şi o întreb dacă e româncă, vlahă sau sârboaică.

- Sunteţi născută aici?

- Da.

- De unde ştiţi româneşte?

- De unde ştim? Păi e limba noastră.

- Tot satul e aşa?

- Da, da.

- Vorbiţi foarte bine româneşte. Aţi fost vreodată în România?

- Nu, bre, nu.

- Sunteti româncă?

- Da, vlasi. Da tu de unde eşti?

- De la Bucureşti.

- Da cum?, se miră. Că tu vorbeşti cam ca noi, nu eşti de acolo.

- Ba da, sunt din România, aşa vorbim noi la Bucureşti.

- Nu e aşa..nu..am avut români la săpat, nu vorbesc ei aşa.

- Dacă vă spun că aşa vorbesc eu la Bucureşti?

- Nu, ei vorbesc de nu înţelegem multe.

- Ştiţi vreun cântec, vreo poezie din copilărie?

- Nu, le-am uitat, am ani mulţi.

- Aţi auzit de Vlad Ţepes?

- Nu ştiu, noi suntem aici vlasi din Sârbia (râde)

- Lumea vorbeşte aici româneşte?

- Ca mine, aşa, da.

- Sunt aici şi sârbi?

- Da, ne înţelegem bine. Da la voi cum e?

- Şomaj, nu ai de lucru, e greu şi la noi.

Georgevici (55 de ani): Ce-i aia vlasi nu ştiu nici io

Miroslava pleacă, eu mă uit iar după săteni. În Zlot trăiesc 3.757 de oameni, dintre care 1.600 sunt români, potrivit datelor oficiale. Mă întâlnesc lângă un bar cu Georgevici şi băiatul lui, Pavle. Pavle nu stă cu noi, pare grăbit, întreabă doar dacă sunt de la „stranka" (partid) şi pleacă. Rămân cu tatăl lui, care e foarte curios de unde vin.

- De unde eşti tu?, mă întreabă.

- De la Bucureşti.

- Eeee, asta ce e, o delegaţie ceva?

-Nu, vreau să văd cum e în sat, că lumea zice că n-ar fi români aici. Văd că vorbiţi româneşte.

- Şi eu înţeleg ce spuneţi, chiar dacă nu vorbim chiar ca voi. Ai noştri sunt veniţi din România. I-au izgonit ce n-a fost bun şi i-o trimis încoace peste Dunăre, aşa mi-or povestit ai mei ăi bătrâni. Au fost nebuni mulţi. Câte 100, câte 200 de români au trimis aici...aşa s-a făcut satul. Ai mei ăi bătrâni au fost de au păzit acolo la Al Doilea Război Mondial, acolo au lucrat, au păzit, au lucrat până primăvara.

- Ce sunteţi?

- Noi ne-am scris vlasi, vlasi. Da ce-i aia vlasi nu ştiu nici io.

- Cum adică nu ştiţi?

- Nu ştiu.

- Atunci de ce aţi scris acolo că sunteţi vlasi?

- Păi că noi aşa ne ştim de când ne ştim: vlasi, că noi nu suntem români, suntem numai vlasi. Acuma ce o fi aia vlasi..

- De ce nu i-aţi pus băiatului numele Paul?

- Pavle, Pavle, aşa a fost atunci. Atuncia nu s-a putut. Acum se poate, dar atunci nu. Aşa a scris acolo la Biserică şi cum a scris acolo cu papirul...

Belgradul îi consideră "vlahi" (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu. Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii - 250.000.

Georgevici mă mai întreabă dacă avem vreun oraş în România care se numeşte Târgu Jiu pentru că "a fost unul la mine de acolo să muncească", mă mai întreabă dacă sunt însurat, îi fac o poză şi intru într-un bar sătesc.

Cântişile, jocurili...au rămas puţine

Stau de vorbă în local cu românca Biserca Ianoşevici, care conduce asociaţia culturală locală „Primovara". Îmi zice că "noi ne necăjim să nu uite lumea aicia de unde-s, să nu uite cântişile, jocurili, să nu se uite, pentru că au rămas puţine. Se mai fac cântişi în curte la oameni, dar nu toţi fac, de la lume până la lume, care cum vrea, cum i-e drag".

Un alt român, Vlasta Balanovic, îmi zice că "nu ştie omul de-ai lui, care e el, de unde a venit, care e el şi una alta. Noi învăţăm de indian, de aborigieni, da' de-ai noştri ăi bătrâni nu se învaţă. Aia e problema. Omu care nu ştie multe de ai lui spune că nu vrea să fie român, spune că mai bine să zic sârb, e mai bine la muncă, mai bine să zic că sunt sârb, să nu am probleme".

"Să dăm o mie de euro cui ştie de Mihai Viteazul aici în Zlot...nu ştie nimeni. La început au scris oamenii că-s români, pe urmă vlahi, pe urmă iugosloveni, pe urmă sârbi", spune şi Zavişa Jurj, liderul asociaţiei „Ariadnae Filum".

Arcul de triumf

Lângă Biserica din centrul satului este un arc de triumf în miniatură, pavat cu tăbliţe încrustate în chirilică cu numele eroilor care au luptat în războaiele balcanice. "Ostaşilor din Zlot care au murit luptându-se pentru liberartea Serbiei în 1912-1918", scrie pe monument. Zavisa Jurj îmi spune că a fost adăugat sufixul "ici" tuturor numelor, cu alte cuvinte că printre cei care au luptat alături de sârbi împotriva otomanilor au fost şi români, dar ei sunt prezentaţi ca fiind tot sârbi.

Petra (83 de ani): "Mi-s română, baba"

La geamul unei case cu pereţi crăpaţi şi tencuiala căzută, doi ochi privesc uliţa pe după perdea. Mă apropii de fereastra cu zăbrele şi îi fac semn femeii cu faţa zbîrcită să iasă afară. Primesc răspuns să intru în curte prin stânga. Intrare nu are. Am sărit un gard, pe urmă un mic stăvilar din pietre şi o aştept pe Petra, de „optzăci şi tri" de ani să iasă din casă. Femeia spune că "suntem rumâni, rumâni, da, rumână-s io. Vorbesc rumâneşte, că mi-s română, baba". Petra îmi spune că are doi copii care "lucră la Bor" şi îi place că îi fac poze.

- Aţi auzit de România?

- Am auzit de România, am auzit.

- Ce?

- Am auzit aşa, de România, dar nu ştiu altceva nimic. Am auzit, aşa.

Aţi auzit de Mihai Viteazul?

- Ha?

- De Mihai Viteazul, aţi auzit?

- Cum? Ee, nu ştiu aia. Dar ăsta o fost neaoş (originar din România) la voi?

- Da. Pe Tito, Miloşevici, îi ştiţi?

- E, da, de muuult. Or murit.

Pe uliţele satului mă lovesc de aceeaşi situaţie. Roşchici (59 de ani) e "rumân, da, vlasi" dar nu ştie nimic despre România. Drăgan (49 de ani) e "rumân de la Negotin (oraş în estul Zlotului)" dar "n-am auzit de Mihai Eminescu, doar am fost în România pe vremea lui Ceauşescu". Şi tot aşa. Îmi pare rău că n-am văzut copii să vorbesc cu ei şi plec din Zlot spre satul Mălainiţa, unde în 2004 a apărut prima biserică ortodoxă română din estul Serbiei de la 1833 încoace, de care a scris şi BBC.

Partea I a reportajului, publicată marţi, 1 martie: "Identitătu ne-am pierdut!"

Partea II a reportajului, publicată joi, 3 martie: "Cum e făcută muierea din drac"

Partea III a reportajului, publicată duminică, 6 martie: "M-am declarat vlah, dar ce-o fi aia nu ştiu"

Partea IV a reportajului, publicată marţi, 8 martie: Dumnezeu nu ştie româneşte în Valea Timocului