Pe curând, domnule Andrei Pleşu!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am citit cu surprindere articolul domnului Andrei Pleşu. Gândurile mele s-au clătinat uşor, ca la un cutremur de 4,1 grade. Apoi, după ce mi-a revenit echilibrul, m-a cuprins spaima.

Primul meu gând a fost că, de acum înainte, voi fi mai sărac. Este o metaforă bătătorită, dar ăsta este adevărul: voi fi mai sărac. Şi pe măsură ce timpul va înainta voi purta povara asta a sărăciei, fără scrisul lui Andrei Pleşu. Pentru că, până acum, citindu-l în fiecare săptămână, mă simţeam mai puternic. Nu neapărat pentru că punea în insectar, cu un farmec inegalabil, toate loazele astea politice, idioţi şi impostori, care îmi otrăvesc şi îmi mutilează viaţa, ci pentru că mă provoca să scriu mai bine. „Să scriu la fel de bine ca Pleşu!“ – îmi spuneam uneori şi imediat mă bufnea râsul. Coboram cu picioarele pe pământ şi mă uitam la ştacheta pusă de textele lui Pleşu: uite acolo trebuie să ajung, pune mâna pe carte, Barbule! – îmi spuneam. Era mereu o provocare, să fiu mai bun. Pentru că una este să concurezi cu Rafael Nadal şi alta este să joci toată viaţa cu Marius Copil, asta-i frumuseţea concurenţei. (Cine-i Marius Copil?)

Apoi, m-am gândit panicat, eu pe cine mai citesc cu pasiune, săptămână de săptămână, în „Adevărul“? Pe Liviu Avram şi pe Mircea Morariu. Sunt buni, dar tot sărac voi fi fără Pleşu. Am să-l citesc în „Dilema veche“, dar acolo e „Dilema“, nu-i „Adevărul“.

Într-o zi, o să-mi vină şi mie rândul. Ăsta e cel mai dureros moment: retragerea.

M-am gândit, apoi, că „Adevărul“ ar trebui să organizeze un eveniment care să marcheze retragerea domnului Pleşu. Nu o chermeză sau o masă rotundă, nici un fel de parastas, dar ceva memorabil. Să fie invitat domnul Pleşu. Dacă refuză, nicio problemă, să se facă evenimentul în onoarea dânsului. Şi să fie invitaţi la această gală, poftim, gală de omagiere!, toţi postacii domnului Pleşu. Postacii care l-au lăudat şi care l-au muşcat de fund, pardon de expresie!, în toţi aceşti ani, pe blogul său. Să se dea de băut şi de mâncat la toţi postacii. Dacă nu vor să-şi dezvăluie identitatea, atunci să vină fiecare cu câte o mască pe faţă şi să întrebe ca în „D-ale carnavalului“: „Eu sunt Bibicul, nene Iancule, nu mai pofteşti?“. La plecare, postacii să plece acasă cu un bax de bere, aşa-i frumos, să nu plece cu mâna goală. Ah, dar încotro se vor îndrepta postacii domnului Pleşu? Aceasta-i întrebarea! Vor dispărea sau se vor redistribui pe la fiecare autor rămas pe „Adevărul“, ca migranţii în UE, fiecare pe unde apucă? Mai bine să se fixeze nişte cote şi fiecare autor să primească nişte postaci rămaşi pe drumuri...

Apoi, m-a cuprins spaima. Într-o zi, o să-mi vină şi mie rândul. Ăsta e cel mai dureros moment, retragerea: când nu mai poţi, când eşti slăbit, când suferi, când gândurile zboară în altă parte, când scrisul scrâşneşte, ţi-e silă, când alţii sunt mai buni ca tine, când nu mai ai ce spune, eşti secat, obosit, totul merge în gol, scrisul nu mai ţine... Până când? E ca moartea. Dacă nu mai scriu, sunt mort. Doar pentru scrisul ăsta trăiesc?

M-am apucat să scriu acest text cu gândul ca să-mi alung spaima şi să mă bucur de scris, până când nu voi mai scrie.

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite