O nouă lege la români: „Care, pe care“

În învălmăşeala mediatică iscată de dispariţia în chinuri prelungite peste măsură a USL-ului, domnul Crin Antonescu ne-a surprins, la un moment dat, cu o mărturisire: da, s-a întâlnit cu preşedintele Traian Băsescu de câteva ori, fără să ştie partenerul său Victor Ponta, şi ce-i cu asta? Dacă ar fi vrut, s-ar fi întâlnit cu adversarul încrâncenat al numitei alianţe şi ”de o sută de ori”, a subliniat cu ţâfnă domnia sa.

Miroase a Caragiale de la o poştă, de te umflă şi râsul, dar mai ales plânsul: „Trădare, trădare, dar să o ştim şi noi...”. Genialul dramaturg i-a încondeiat pe politicienii vremii lui o singură dată, dar a făcut-o pentru vecie. După peste o sută de ani, constatăm uimiţi că nu ne-am schimbat. Brânzoveneştii, Caţavencii şi tot felul de Agamiţă Dandanache trăiesc  încă în noi, şi-i poţi regăsi în comportamentul tuturor politicienilor români de azi.

Am fost la preşedinte ca să îl consult în materie de politică externă, a mai motivat domnul Crin. Urmarea este cunoscută: în acest domeniu, învăţăcelul a făcut numai gafe, devenind un fel de oaie neagră a mapamondului, la un moment dat. Apoi, la cine a mai fost liderul penelist? La cel care i-a spus că nu o să ajungă niciodată preşedinte, deoarece este o ”paiaţă”, iar cuvintele jignitoare la adresa sa au curs cu duiumul, semănând uneori cu rafalele de mitralieră.

Totuşi, preşedintele a lucrat cu mare fineţe, dând drumul în eter şi la câteva cuvinte, de câteva ori, inclusiv prin intermediul Elenei Udrea, potrivit cărora îl va ajuta pe C.A. să ajungă preşedinte (împotriva eventualului contracandidat Victor Ponta), o dorinţă care se transformase în obsesie la profesorul nostru de istorie. Dispreţul visceral al celor doi foşti pedelişti împotriva lui ”Victor Viorel” îi transformau brusc, uneori, în susţinători ai celui considerat mai slab, mai credul.

În acelaşi timp, fără să fie sigur că partenerul său îi va fi contracandidat, C.A. a început să se poarte cu acesta precum se întâmplă cu un adversar. Manipulare de doi lei, dar a prins.

În paralel, nu o dată, la diferite momente oficiale, preşedintele a inventat câte o strîngere de mână mai prelungită cu C.A., când îi mai picura în ureche cuvinte numai de el meşteşugite, iar zâmbetul nu întârzâia să apară pe faţa interlocutorului, uneori completat de o uşoară plecăciune.

Ca printr-un fel de miracol, anticipat bine de preşedinte, un fin observator al fiinţei umane, inclusiv în plan internaţional, promisiunile sale mieroase au încolţit ca o sămânţă în sufletul candidatului la preşedinţie, tot mai încrezător în glasul celui familiarizat cu capcanele sirenelor ivite din mare. Aşa se explică faptul că în ultima jumătate din an, Crin Antonescu a jucat, în sânul propriei alianţe, în mod straniu, rolul ”opoziţiei”, nu pe cel al ”puterii”.

În prezent, sentimentul dominant al electoratului înşelat pare să fie cel de dezamăgire profundă şi lehamite fără limite. Cei doi lideri uselişti au avut un mandat pe care nu l-au putut duce la îndeplinire, din cauza unui adversar mai abil ca ei, un adevărat maestru în materie de intrigă politică, de necondamnat atunci când legea pe care trebuie să o respecte societatea românească e doar una, intitulată ”Care, pe care”, singura aflată deaspra Constituţiei (sic!) de aproape 25 de ani.

În virtutea acestei sălbatice legi, soră bună cu ”legea junglei” prezentă şi în relaţiile interumane, se acţionează în România ultimului sfert de secol de către o clasă politică imatură, lacomă, mincinoasă, incultă şi coruptă până în măduva tuturor oaselor din trupul omenesc.

Ciudat, dar şi caraghios, este faptul că, în virtutea aceleiaşi legi, Crin Antonescu este sigur de mai multe lucruri: că va ajunge preşedinte, că Iohannis va deveni premier în toamnă, că guvernul Ponta va cădea în scurt timp, că PNL-ul va reveni la guvernare etc. Totul e posibil, dar poate cineva să fie atât de sigur de evoluţiile care vor interveni în perioada următoare pe scena politică românească, atât de imprevizibilă mai ales în ultimii ani?

Sau, poate cineva să facă asemenea predicţii, fără să ştie cum gândeşte electoratul în clipa de faţă, dar mai ales în acele clipe hotărâtoare din toamnă-iarnă? A ignora aşa ceva înseamnă, hotărât lucru, a fi în eroare. Şi mai înseamnă ceva: a jigni electoratul român, anticipându-i reacţiile, care are dreptul suveran să aleagă la momentul oportun ce vrea Domnia Sa.

O ultimă imagine cu care am rămas din momentele dizolvării USL a fost aceea în care premierul a întins o mână partenerului său, invitându-l la dialog, pentru salvarea alianţei. Sincer, sau nu, gestul este remarcabil totuşi pentru imaginea autorului, deoarece dacă liderul penelist ar fi acceptat invitaţia, călcând peste un orgoliu ieftin, ultimele negocieri ar fi putut reînvia muribunda alianţă, sfârşindu-se o criză care a pus capac la toate.

Imaginea este completată de reacţia emoţională, agitată, nervoasă, ţâfnoasă, tăioasă şi cocoşească a lui Crin Antonescu, care a refuzat oferta în termeni agresivi. Liderul penelist a atras din nou atenţia prin comportamentul său anormal, de om sigur că victoria sa şi a lui Iohannis este asigurată numai în condiţiile unei plecări intempestive din alianţă, şi a intrării în opoziţie, unde îl aşteaptă toţi câinii maidanezi ai lui Oprescu, cu covrigi calzi în coadă.

Divorţul celor doi parteneri va aduce în scenă un actor mai vechi, ţinut pe tuşă doar cât să se odihnească un pic după o guvernare prea lungă. Din nou, UDMR-ul ne va cere câte în lună şi în stele. Iar noi vom da. Cine nu ar proceda aşa cu asemenea guvernanţi aflaţi într-un continuu măcel? În acest context, este memorabil ceea ce a spus consilierul premierului, Gyorgy Frunda (din memorie – s.a.): ”Daţi-ne România s-o conducem noi, UDMR-ul, doi ani, s-o punem la punct, apoi v-o dăm înapoi...”.

Nu-i aşa că o asemenea ironie ustură rău, domnilor guvernanţi, care tocmai aţi desfiinţat o alianţă menită să aducă României mai aproape blestemata aceea de luminiţă de la capătul tunelului? Da, trebuia să vă desfiinţaţi, dar după ce v-aţi fi făcut datoria. Şi acum, la treabă: care, pe care!