Noul statut de securitate şi provocarea directă pentru România

Suntem într-un moment în care încep să apară din ce în ce mai clar elementele componente ale unei schimbări de profunzime care marchează o modificare a statutului de securitate al României. Este un proces amorsat la Summitul NATO de la Varşovia ca parte integrantă a ceea ce este efortul fără precedent al Alianţei de consolidare accentuată a întregului său flanc estic.

Este evident că asta s-a produs într-un context foarte clar: pe de o parte, evaluarea noii atitudini realmente agresive a Rusiei, fără precedent după căderea Cortinei de Fier, anexarea ilegală a Crimeei, sprijinul masiv şi continuu oferit separatiştilor din cele două republici autoproclamate din Ucraina şi, implicit, continuării a ceea ce este deja un război civil în această ţară. Pe altă parte, după constatarea unui eşec al analizelor privind „semnalele de avertizare timpurie” care nu au permis Alianţei să evalueze corect şi la timp sensul real al exerciţiilor militare neanuţate, acele „snap exercises” făcute de ruşi în zona de sud, preludiu al anexării Crimeei...

De data asta, începând cu Summitul din Ţara Galilor, Alianţa a decis măsurile de răspuns la aceste ameninţări şi constituirea forţelor necesare de apărare şi descurajare în est. Proces care a început cu Statele Baltice şi Polonia, continuă acum cu România care tinde să devină, aşa cum am mai spus, un pilon esenţial de securitate în zona de est la Marea Neagră.

Pilon cu atât mai important cu cât, după cum observaţi, evenimentele din jurul nostru evoluează extrem de rapid, cu consecinţa posibilă a schimbării unui întreg echilibru regional şi numai. Mă refer la faptul că o serie de ţări cum ar fi Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Grecia, din diverse considerente, au (sau încep să aibă) probleme în relaţia cu Uniunea Europeană dar şi, precum Turcia, pun probleme atât la nivelul acestei relaţii, cât şi a celei cu cel puţin un alt stat membru NATO, mă refer la Germania care a luat decizia strategic foarte importantă de a-şi retrage prezenţa de la baza de la Incirlick, mutând efectivele şi logistica în Iordania... ceea ce face ca România să fie, în regiunea noastră, punctul cel mai avansat - cu garanţia de stabilitate şi predictibilitate de securitate de care nu există motive ca cineva să se îndoiască - al prezenţei NATO şi UE.

Poate tocmai de aceea, în termenii acestui nou context care se schimbă şi dezvoltă cu atâta rapiditate, înglobând noi şi noi factori de incertitudine, este important să înţelegem foarte bine un lucru esenţial teoretic dar care, în funcţie de circumstanţe, poate deveni vital în termeni de supravieţuire naţională: principiul de acţiune al Alianţei este cel al apărării comune, al sprijinului reciproc necondiţionat, dar esenţial este ca fiecare dintre Statele Membre să posede propria sa capacitate de apărare care să asigure formula primă de rezistenţă, oferind certitudinea că linia de front poate fi susţinută până în momentul în care forţele existente (naţionale plus cele staţionate deja permanent pe teritoriul respectiv) să fie susţinute prin sosirea, în valuri succesive, ale elementelor „vârfului de lance” din Forţa de Reacţie Rapidă şi apoi, în funcţie de situaţie, de alte unităţi dizlocate din armatele altor ţări.

În acest sens, oferta naţională de securitate trebuie să fie una solidă şi credibilă, atât pentru acoperirea nevoilor respective dar şi pentru a putea proiecta forţe, la nevoie, pe teatrele de operaţii din alte state membre. Brigada multinaţională din România este un asemenea model, dar, să nu uităm, nevoile de securitate cuprind şi alte sectoare vitale.

Iată, spre exemplu, problema deschisă a capacităţilor noastre proprii în domeniul aviaţiei militare. Şi, în acest sens, capacitatea noastră de a participa cu forţele noastre la operaţiunile NATO de poliţie aeriană, atât deasupra României cât şi pe culoarele proxime, cel puţin.

Sigur, statele membre NATO oferă asistenţă ţărilor membre care nu au mijloacele necesare de a-şi asigura misiunile respective deasupra propriului teritoriu (Albania, Letonia, Estonia, Lituania şi Slovenia), responsabilul pentru aceste misiuni (parte a ceea se numeşte NATO Integrated Air and Missile Defence Systems) fiind Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa.

Cum funcţionează sistemul? Există un Centru de Comandă Aliat (AIRCOM) la Ramstein (Germania) care supervizează absolut toate aceste misiuni, 24 de ore din 24, având două Centre combinate de comandă pentru operaţiuni aeriene (CAOC), unul la Torrejon (Spania) şi celălalt la Uedem (Germania). Cel din Germania are responsabilitatea operaţiunilor la nord de munţii Alpi, iar cel de la Torrejon pentru toată zona de sud (inclusiv România). Aici se ia decizia de a lansa avioanele de intercepţie în funcţie de localizarea incidentului de securitate. Acest tip de misiuni se bazează pe Supraveghere Aerială şi Sisteme de Control (ASACS), Comandamentul de comandă şi control aerian (AIR C2) şi pe interceptoarele aparţinând Quick Reaction Alert. Aceste sisteme permit identificarea unei ameninţări şi lansarea unei eventuale comenzi de ridicare în aer a avioanelor de luptă, timpul lor mediu de reacţie fiind de 7 minute. Ce avem acum la Baza Kogălniceanu sunt formaţiuni mixte alcătuite din avioane britanice Typhoon şi Mig-uri româneşti de tip Lancer. 24 de ore din 24 se află în stand-by, deci gata de a fi în misiune de luptă în timp de 7 minte, o formaţiune compusă din 2 avioane de fiecare tip, gata să fie sprijinite, la nevoie, de restul efectivelor existente.

Am avut lungi conversaţii cu responsabilii din partea britanică şi cea română, primind explicaţii detaliate privind modul de acţiune al celor două tipuri de avioane care lucrează în misiune complementară. Context în care trebuie reamintit faptul că avioanele Mig 21 Lancer acţioneazâ ca „dog fight”, interceptoare concepute pentru a juca rolul unei săgeţi lansate pentru a intersecta traiectoria unui avion inamic şi a-l distruge, în tip ce avioanele Typhoond, cu marja lor mai mare de manevrabilitate, pot asigura un spaţiu de securitate prin angajarea eventuală a celorlalte avioane din formaţia de luptă inamică. Am întrebat, fireşte, dacă nu se face simţită, în defavoarea noastră, marea diferenţă de generaţie între cele două tipuri de avioane cu tipurile de arme respective. Răspunsul venit din partea unui pilot militar:

„Adesea, avioanele mai vechi sunt mai solide şi mai fiabile, în special pentru a îndeplini misiuni foarte specializate de tipul celor pentru care a fost creat interceptorul MIG 21, iar ce au pus israelienii este fiabil şi de bună calitate, compatibil cu sistemele NATO şi deci interoperabil”.

Sigur, îmi spunea o altă sursă, să fim însă conştienţi că, cu toate îmbunătăţirile şi modificările aduse, e vorba, totuşi, de o diferenţă majoră de generaţii de avioane de luptă şi care, cu timpul, nu face decât să se adâncească în defavoarea noastră. Pentru acest tip de avioane (achiziţionate la începutul anilor '80) mai avem o rezervă disponibilă pentru încă 4-5 ani, adică timpul în care noile flotile F-16, dar şi de elicoptere de luptă să intre în dispozitiv, respectându-se complet standardul NATO de pregătire a piloţilor, adică 120-200 de ore de zbor anual în care să fie incluse misiuni sau simulări de luptă aeriană.

Se poate? Sigur că se poate, numai că decizia este în primul rând una politică, iar politicienii ar trebui să se poziţioneze foarte clar faţă de existenţa ameninţărilor de la est de România şi definirea liniilor viitoare de acţiune în raport cu aceasta. Dacă da, atunci poziţia de securitate a României, foarte interesantă în acest moment, poate deveni, aşa cum se pare că se conturează acum viitorul, într-un autentic pivot de securitate.

Asta este miza, poate chiar şi aşa se va întâmpla.