Campania #MeToo a cuprins şi România cu o viteză epidemică. Surprinzător, nu doar femei, dar şi bărbaţi au început să dezvăluie cu lux de amănunte episoade din trecut în care au fost victimele unor hărţuiri sau poate doar ale unor simple quiproquo-uri sexuale. Nu mai e un subiect de presă, ci un veritabil fenomen de societate. Impresia lăsată e că asistăm la un imens scandal multă vreme reţinut şi care a găsit acum spaţiul de manifestare.

Dar nu lipsesc, din fericire, şi câteva reflecţii morale mai cuprinzătoare, care nu ezită să dezvăluie o complicitate a victimelor care au acceptat de fapt termenii unei tranzacţii. Nu doar în lumea filmului, ci peste tot există bărbaţi influenţi care se oferă să susţină cariera unei tinere şi promiţătoare debutante, în mediul academic, în politică sau, schimbând ce e de schimbat, în mediul eclezial. Un lider liberal din România denunţa de altfel aceste practici în cursul unei întruniri publice a militantelor din propriul partid, provocând la vremea respectivă impresii contradictorii. ”Nu trebuie să treceţi prin patul nici unui şef dacă vreţi să ajungeţi în funcţii publice importante”, spunea el cu o sinceritate lipsită de tact, care i-a atras destule critici sonore, dar şi aprobări tăcute.

Să facem distincţiile necesare. Nu vorbim de viol, de forţa care nu are nevoie de argumente, ci de mult mai numeroasele situaţii în care victima se simte incapabilă să reacţioneze, în care ”nu are de ales”, în care încearcă o profundă umilinţă pentru propria ei neputinţă şi lipsă de curaj. Dar chiar şi aceste situaţii gri au atâtea nuanţe diferite pe care nu le putem deosebi din afară, ca de pildă aceea în care victima acceptă o tranzacţie, una umilitoare desigur, şi, din acest motiv, inavuabilă, dar totuşi una din care obţine beneficii importante: un rol, o promovare profesională şamd. Situaţia e comparabilă cu a informatorilor Securităţii care s-au temut să refuze colaborarea şi care au regretat gestul, hotărând în sinea lor să nu facă rău nimănui, deşi era deja prea târziu.

În sfârşit, nu e vorba de a arunca blamul asupra victimelor hărţuirii sexuale, ci de a atrage atenţia unor aproximaţii morale care au permis  şi favorizat ”căderea” chiar şi atunci când nu existaseră ameninţări explicite. Dar mai ales e important să observăm că aceste lucruri profund regretabile se petrec şi datorită unei ambianţe favorizante. În trecut, ceea ce oferea atâta putere Securităţii era natura carcerală a regimului, din care nu exista ieşire (cu excepţiile de rigoare) şi care oferea victimei iluzia nu doar că e privilegiată, dar că devine utilă, că se înscrie în logica secretă a lumii. Puterea de ”seducţie” a Securităţii consta în aceea că oferea celui racolat un sens, învestind-ul cu o misiune ”patriotică”.

Într-o oarecare măsură, este la fel şi în cazul femeilor hărţuite care împărtăşesc ideea dominatoare că este important să fii sociabil, mereu disponibil, că faptul de a fi necondiţionat ”agreabil” este o valoare socială, că trebuie să te arăţi deschis la toate experienţele şi, nu în cele din urmă, că este imperios necesar să fii ”sexy”. A fi ”sexy” a devenit o valoare indiscutabilă atât de larg acceptată, încât cuvântul acesta a depăşit de multă vreme domeniul sexualităţii stricte, devenind un sinonim pentru orice superlativ pozitiv, aplicabil la orice. Lista electorală, meniul, discursul, maşina, salariul etc. toate pot fi ”sexy” în cazul în care se arată seducătoare. Termenul a intrat şi în limbajul copiilor, căci este ca şi cum toate lucrurile ar fi infuzate cu o sexualitate generică.

Or, aici rezidă scandalul secret al situaţiei, în această sexualizare excesivă a vieţii sociale, care reprezintă mediul favorizant pentru ”tranzacţiile” cele mai revoltătoare. Închise în acest joc al seducţiei obligatorii, al sexualităţii exhibate, victimele hărţuirii încearcă sentimentul că ”nu au de ales” şi că în cele din urmă consimţământul este singura cale. Există în toate situaţiile vinovăţii şi responsabilităţi personale, dar e important să vedem că limbajul social este acela care adoarme susceptibilităţile victimei, lăsând-o fără apărare în faţa josniciei. Multe victime s-au temut nu de blamul moral al societăţii (la Hollywood cel puţin nu era cazul), ci invers, au acceptat tranzacţia ca să nu pară ridicole, neadecvate, ”premoderne” şi lipsite de savoir faire. Şi apoi, în ciuda intuiţiei intime, au tăcut vreme îndelungată ca să păstreze presupoziţia că participă la aceeaşi cultură dezinvoltă şi libertară.

Nu ştim unde va duce până la urmă această campanie. Dar aşa cum se vede de pe acum (pe alocuri sunt deja anunţate noi legi mai severe împotriva hărţuirii sexuale), există riscul să fie tratate numai efectele şi cauzele să rămână neatinse.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle