Mărturia unei tinere care a fost în clubul Colectiv în noaptea tragediei: „În urma noastră se auzeau glasurile sugrumate de durere ale celor care ardeau”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Alexandra Furnea, o tânără care a fost în clubul Colectiv pe 30 octombrie, când a izbucnit incendiul în urma căruia au murit deja 63 de persoane, a scris, pe reţeaua socială Facebook, o postare în care povesteşte chinurile prin care a trecut în acea noapte.

Tânăra a scris cum Alex Pascu, liderul trupei Goodbye to Gravity, i-a făcut o vizită la sediul revistei Maximum Rock Magazin pentru a discuta despre noul disc al formaţiei, dar şi despre concertul ce urma să aibă loc în clubul Colectiv. Apoi, a redat pe contul său de Facebook, ce s-a întâmplat, de fapt, în noaptea tragediei, dar şi cum a reuşit să iasă, pe propriile sale picioare, din clubul groazei. În prezent, o singură persoană mai este internată la Spitalul Floreasca din Capitală, în stare critică, alte 17 fiind spitalizate în clinicile din străinătate.

Redăm, mai jos, mesajul integral al Alexandrei Furnea:

Deseori, închid ochii şi mă întorc în timp la ziua în care Alex Pascu a venit la sediul Maximum Rock Magazin pentru a discuta cu noi despre noul disc şi despre concert.

În timp ce povestea, i se citea entuziasmul pe chip şi, în acele momente, redevenea copil, iar dragostea sa pentru rock lumina, parcă, toată încăperea. Alex era încărcat cu energie pozitivă şi speranţă. Formaţia lui lucrase zi şi noapte la disc şi investise foarte mult, pentru a dărui publicului român un material cu adevărat excepţional.

Trăirea lui era atât de autentică, încât nu aveai cum să nu te molipseşti.

— Este un album al naibii de fain. Una dintre cele mai bune lansări metal ale ultimilor ani, serios! i-am spus, cu sinceritate.
— Crezi? Vai, sper! Am muncit enorm, am pus suflet. Mă bucur foarte tare că vă place! a răspuns el, peste măsura de modest, temător cu privire la reacţia oamenilor.

Faptul că ascultătorii găseau munca lui frumoasă, semnificativă, îl umplea de o bucurie uriaşă, care se vedea în ochii lui calzi, de om bun.

Alex a băut un suc în redacţie, după care a luat-o spre casă. Se făcuse târziu. In câteva zile, urma să aibă loc concertul de lansare şi încă mai era multă treabă de făcut.

Aşa mi-l amintesc eu pe Pascu. Un tip inteligent, sensibil, cu simţul umorului, foarte bine-crescut şi modest.

În seara show-ului, pe scenă, era un star rock în adevăratul sens al cuvântului. Publicul era fascinat de el şi de colegii lui de trupă. Sufletele noastre – ale fanilor, ale prietenilor, ale iubitorilor de rock - vibrau pe frecventa muzicii si se uneau cu cele ale artistilor. Nicio clipa nu am crezut ca noaptea se va transforma in altceva. Totul era atat de frumos...

Îmi amintesc că am zâmbit, în sinea mea, la văzul repeziciunii cu care primii oameni au părăsit clubul. Consideram că s-au pripit. De unde mă aflam, vedeam doar focul dintr-un colţ al tavanului clubului, şi nu mi se părea că nu poate fi stins.

„Vor aduce extinctoare“, îmi spuneam. „De ce se grăbesc aşa să plece?“

Câteva secunde mai târziu, flacăra a înghitit tot tavanul, cu o viteza ireala. M-a cuprins o teamă năucitoare, bizară, şi am luat-o spre ieşire, nu înainte să avertizez o prietenă că era cazul să ne mişcăm şi noi.

— Unde să mergem? O să cadă peste noi tavanul! a ţipat ea, cu un glas strident, pe care nu i-l cunoşteam.
— Nu avem altă soluţie! am răspuns, probabil cu aceeaşi voce ciudată, încărcată de teamă.

Însă oamenii speriaţi ne-au separat şi nu am mai ştiut una de cealaltă. Am mers până în dreptul căii de ieşire, unde m-am blocat, la doar câţiva paşi de container. Flacăra de pe tavan se uniformizase şi cobora spre noi. Cădeau stropi încinşi care îmi ardeau creştetul capului, pe care mi-l protejam stângace cu mâna dreaptă. Căldura ce emana dinspre tavan era teribilă şi atunci am înţeles cu adevărat semnificaţia cuvântului „infernal“.

Privesc în urmă la momentele de cumpănă din viaţa mea şi parcă niciodată nu m-am temut în mod real. În acea noapte am cunoscut FRICA. Am simţit de-a lungul timpului multe emoţii înrudite cu ea, dar nici una nu s-a apropiat de ce era în sufletul meu in noaptea aceea, prinsă între oameni, înaintând cu toţii, încet, mult prea încet, spre o salvare incertă.

Se ţipa necontenit, sfâşietor. Un băiat urla că moare, disperat să se elibereze, strigând după ajutor. Nimeni nu îi putea oferi nimic. Muţi sau cu voci sonore, aşteptam toţi acelaşi ajutor, cu trupurile pradă unei călduri vertiginoase, care ne sufoca. Toţi voiam sa ne trezim dintr-un coşmar comun, în siguranţă, într-un pat cald, scăldaţi în sudoarea fricii, dar departe de aerul fierbinte, pătrunzător, ucigaş, care ne curma cu fiecare răsuflare.

— Doamne, nu poate fi adevărat. Nu e adevărat. Nu se întâmplă asta, repeta, ca pe o mantra întoarsă, un alt băiat pe care l-am zărit doar cu coada ochiului. Tremura, dar cred că toţi făceam asta.

În urma noastra, a celor ajunşi cu greu în partea din spate a containerului, încă foarte departe de ieşire, se auzeau glasurile sugrumate de durere ale celor care ardeau. Flăcările îşi terminaseră descinderea cumplită şi ajunseseră jos, între oameni. Devorau şi ucideau, pe ritmul macabru al ţipetelor. Deja nimeni nu mai cerea ajutor...cuvintele nu mai însemnau nimic. Se topeau intr-un infern crud, nedrept, care nu putea fi saturat.

Din spate, s-a năpustit ceva pustiitor, o flacără enormă, monstruoasă, care ne-a ars din creştet până în tălpi. Durerea aceea nu are nume, şi nici termen de comparaţie. Nu i-a scăpat nimic şi nu a dispărut până când nu a mutilat tot ce a găsit în cale.

Îmi simţeam mâinile încovoindu-se sub asprimea focului, spatele îmi devenise o unealtă de tortură iar ochelarii, din plastic gros, mi s-au topit în palme, stropindu-mi gâtul şi pieptul cu un lichid vâscos, usturător. De durere, ne lasam cu totii jos ca niste marionete stricate, prabusindu-ne cu rani proaspete, deschise, in praf si funingine.

Moarte. Era cuvântul care îmi poseda creierul şi, în acel moment, m-am gândit la mama, care este văduvă. La suferinţa ei şi a surorii mele mai mari, la cei doi nepoţei... Dar din ochi nu-mi puteau curge lacrimi, şi oricum, chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar mai fi stins nimic. Voiam să se termine mai repede. Îmi doream ca durerea să înceteze. Nu mai auzeam nici ţipete, nici rugăciuni. Focul înghiţise totul.

Apoi, întuneric. S-a lăsat peste noi ca o cortină macabră. Am crezut că am orbit, apoi m-am gândit: dacă asta simt cei ce nu mai sunt? Dacă orice ar fi dincolo începe cu bezna? A durat câteva secunde, care au părut infinite. După aceea, de nicăieri, a apărut din nou lumina.

Căzusem, şi nu mă puteam ridica oricât aş fi încercat. Parcă aveam picioarele din cârpă. Mă sprijineam în mâna stângă, dar am ridicat-o, pentru că mă durea cumplit. Am întins dreapta spre o fată năucita, care se clătina, dar era în picioare.

— Te rog, te rog, ajută-mă să mă ridic, i-am spus, cu vocea gâtuită. Te rog, te rog mult.

Ca şi mine, avea mâinile arse. De la umăr, până la antebraţ, pielea tânăra i se desprinsese de trup şi arăta ca o aripă deznădăjduită, prea subţire pentru a permite zborul, căzută de pe omoplaţii unui înger. Chiar şi aşa, mi-a întins mâna stângă şi când am dat s-o apuc, am văzut că şi dreapta mea arăta la fel. Ni s-au lipit rănile şi ne-am dat drumul. Durea prea tare.

— Iartă-mă... Iartă-mă... a şoptit fata. Nu te pot ridica... Nu pot. Mă doare.
— Nu e bai, mulţumesc oricum, i-am răspuns.

După mai multe încercări, m-am ridicat şi mi-am continuat, alături de ceilalţi, drumul spre ieşire. Răniţi deja, oamenii erau disperaţi să scape. Începuseră să se urce unii peste alţii, inconştienţi de gestul lor ucigaş, captivi într-o transă a neputinţei. Fumul ne învăluia pe toţi într-un giulgiu sufocant, care făcea ca fiecare gură de aer să fie un chin.

Am căzut unii peste alţii, la câţiva centimetri de salvare. Doi băieţi se suiseră cu coatele peste mine şi greutatea trupurilor lor mă asfixia.

— Vă rog! Mor! Vă rog! Ridicaţi-vă! le spuneam, tot mai încet, cu glasul tot mai stins, aproape fără răsuflare. Nu mai intra nici un strop de aer. Durerea de spate se înteţise sub presiunea corpurilor celor doi, eram strivită. Încă puţin şi mi-aş fi pierdut cunoştinţa.

Mihai m-a recunoscut printre chipurile schimonosite de teamă şi de foc şi m-a prins cumva de mâinile rănite. M-a tras cu forţa afară şi am simţit cum genunchii mei au zgâriat asfaltul. Aer. Respiram cu dificultate, iar mirosul înţepător de fum mi se imprimase în plămâni.

Am rostit, ameţită, numele primei mele iubiri din adolescenţă şi am auzit vocea lui Mihai.

— Poţi să mergi?
— Nu, i-am răspuns, dar mă trădau paşii ciudaţi, împleticiţi. Nu minţeam. Chiar nu ştiam că păşesc.

Mihai m-a aşezat pe o bordură şi, pentru o clipă, m-am întins pe jos. Contactul dintre rănile mele şi asfaltul tare m-a făcut să ţip de durere. M-am ridicat şi, cu ultimele puteri, am sunat-o pe mama.

— Mama, vino urgent la Bucureşti. Mama, sunt foarte arsă, vino, te rog, la Bucureşti, şopteam în telefon, cu vocea frântă, printre lacrimi.

Mama plângea şi ea, mă tot întreba ce s-a întâmplat. Sărmana mea mamă…

Ce s-a petrecut mai apoi văd ca prin ceaţă. Am ieşit, ca o somnambulă, doar pe jumătate trează, în gang şi am alergat după o ambulanţă. Aşa cred. Poate mă târam ca un melc. Dar acei câţiva paşi mi s-au părut un adevărat maraton. Am urcat în maşină, alături de o prietenă de suflet, care nu m-a recunoscut din cauza chipului înnegrit şi a părului ars, şi de o altă fată. Am aflat ulterior că prietena cu care venisem la concert scăpase cu bine, iar asta m-a mai liniştit.

— Doamne, Maica-Domnului, dragele mamei, a strigat asistenta când ne-a văzut. Dragele mamei, ce aţi păţit voi? Doamne sfinte, ajută-ne. Unde le ducem?
— La Arşi! s-a auzit, prompt, glasul şoferului ambulanţei.

Şi am pornit, pe un drum care pare tot mai lung, pe măsură ce ne apropiem de vindecare.

Alex însă a luat-o pe altă cale. Călătoria lui printre noi s-a oprit câteva zile mai târziu. El, alături de 62 de oameni plini de speranţe şi vise, unii doar nişte copii, nu au mai putut să-şi continue drumul. Chipurile lor zâmbitoare sunt imprimate pe un panou mare, aşternut la intrarea în locul unde am trăit infernul. Le priveşti şi nu îţi vine să crezi că nu mai sunt cu noi. Asta e tot ce a rămas din ei, din lumea lor frumoasa, dintr-un viitor pe care nu au mai apucat sa il traiasca.

Am auzit ulterior oameni optimişti care spuneau că „în tot răul este şi un bine. Iată că românii au învăţat să se solidarizeze!“. Descoperire plătita cu vieţi de om, realizată pe spinările arse ale unor tineri care voiau doar să se distreze, ascultând muzică bună. Ce s-a întâmplat în club Colectiv, în noaptea de 30 octombrie, NU TREBUIA SA SE PETREACĂ. E singura concluzie pe care trebuie să o reţinem. Nu există o „parte bună“ în această poveste, decât dacă filtrezi totul, ca să nu înnebuneşti.

În seara aia, cu toţii am murit un pic, în fiecare dintre noi s-a stins ceva.

Aş vrea să pot spune cu mâna pe inimă că, de acum, vor exista multe schimbări în bine şi că trupele rock vor beneficia de mai multă atenţie şi de un mediu mai favorabil – lumea va afla de lupta lor, le va asculta muzica si le va sustine. Că vor putea să cânte în cluburi în care să nu îşi puna viata in pericol. Dar am mari dubii că va fi aşa. Trauma colectivă se va stinge şi va fi înlocuită cu alte drame. Nu mă îndoiesc că, nu peste mult timp, patronii de localuri îşi vor relua obiceiurile şi trupele vor accepta din nou compromisuri.

Câteodată vreau să cred că nu va fi aşa. Câteodată vreau sa cred că fanii, formaţiile şi organizatorii se vor uni şi vor învinge greutăţile şi foamea de bani a unora, ca se evite noi tragedii şi ca se le permită artiştilor noştri să îşi împlinească visul în siguranţă, alături de publicul lor.

Încă mai trăiesc clipe în care închid ochii şi sper ca atunci când îi deschid să privesc răsăritul zilei de 31 octombrie buimacă şi speriată de coşmarul oribil pe care l-am avut după ce am adormit, frântă de oboseală în urma super concertului Goodbye To Gravity. Imi imaginez că mă întind inapoi în pat, urmărind mişcarea elastică a pielii mele sănătoase, întregi. Că mă privesc în oglindă şi recunosc omul care se uită la mine din reflexie. Dar de fiecare dată mă trezeşte durerea şi îmi dau seama că nimic nu va mai fi cum era şi că mulţi oameni dragi nu mai sunt deloc.

Depinde de noi să transformam totul în ceva ce va avea consecinţe pozitive, dar nu vă amăgiţi – singura „parte bună“ în tot acest calvar este a celor care nu au fost acolo.

Acum cheia este să nu uităm niciodată #colectiv!

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite