Mârlănie de intelectual speriat sau auto-cenzura corectitudinii politice în acţiune?

Episodul merită povestit. Dincolo de istoria în sine, poate realmente simbolică, este limpede că se desenează un semn al timpurilor care vin, premoniţie a unor posibile schimbări profunde de mentalitate socială, mărturisind - mai evident decât orice - pierderea de identitate a Europei creştine şi militante în favoarea idealurilor sale spirituale şi culturale.

Iată povestea: a apărut o traducere olandeză a Infernului lui Dante, act cultural relevant în sine deoarece arată că o capodoperă poate fi recită şi reinterpretată peste secole într-o lectură care-i descoperă valenţe nebănuite, operă deschisă mereu actuală. Numai că nu trăim o perioadă ca oricare alta şi nimeni nu poate ghici direcţia pe care o va putea lua acţiunea, din ce în ce mai generalizată, de rescriere a istoriei, în spiritul celor mai teribile iniţiative pe care, în mod greşit, le-am considerat cantonate practicilor extreme ale nazismului sau comunismului. Doar atunci, s-a spus, istoria putea fi rescrisă la ordin, lucrări clasice erau excluse din patrimoniul umanităţii, exemplarele fiind interzise şi arse public, referirea la conţinutul lor fiind pedepsită cu închisoare.

Din nefericire, asta se întâmplă acum din ce în ce mai des, începând cu dărâmarea statuilor din locurile publice a unor personaje legate de istoria sclaviei, dar extinzând practica, din precauţie, cu măsuri absolut delirante cum ar fi cele impuse de „definirea corectă a sexualităţii“ sau recomandările recomandările insistente a celor din PE de a aboli termenii de „mamă“ sau „tată“ sau, în aceeaşi linie, ştirea difuzată de The Telegraph care relatează despre posibilitatea ca Universitatea Oxford să renunţe la cursurile de „muzică creată de albii europeni în perioada sclavagismului“ pentru a lăsa loc muzicii venite din alte orizonturi.

Cu toate astea, nimic nu lăsa să să se creadă că, totuşi, un traducător profesionist, doamna Lies Spiteri, la modul cel mai serios şi cu deplina încredinţare că procedează corect, să traducă într-o manieră extrem de specială Divina Comedie. Varianta publicată de editura olandeză Blaas Books elimină referinţa la numele profetului Mahomed „pentru a evita ca această carte să rănească sensibilităţi în mod inutil“ în anul în care comemorăm 700 de ani de la moartea poetului, cum preciza editorul Myrthe Spiteri pentru Der Standaard.

Iar profesiunea de credinţă a editorului continuă: „anonimizarea profetului Mahomed nu a făcut nimănui niciun rău: (traducătoarea) a făcut astfel încât povestirea să nu fie inutil ofensatoare pentru cititorii care reprezintă un segment atât de important al societăţii flamande şi olandeze, Ne-a convins faptul că pasajele nu sunt necesare pentru înţelegerea textului literar“. Şi, de aici, urmând logica retalierii morale, adaugă o obervaţie la limita normalităţii jocurilor politico-literare, acuzându-l pe Dante că l-a condamnat pe Mahomed „la o soartă tristă şi umilitoare, pur şi simplu datorită faptului că este precursorul Islamului... hoţii şi ucigaşii din Infernul lui Dante au comis fapte cu adevărat grave, în timp ce este evident că acţiunea de a formula o nouă religie nu are, în sine, nimic reprehensibil. Dante îi pune şi pe homosexuali în infern dar face asta deoarece creştinismul îi considera, până în zilele noastre, drept nişte păcătoşi. Iar Dante se exprimă foarte respectuos în ce-i priveşte“.

Realitatea textului? Mai întâi, iată-l în traducerea corectă, varianta George Coşbuc, monument al literaturii române

„...Vezi cum mă desfac,

31 şi vezi ce cazne Mohamet îndură! Ali e cel ce-mi plînge-aici în faţă cu cap crăpat din vîrf pînă sub gură.

34 ai toţi pe cîţi îi vezi aici, în viaţă rupturi urziră  şi scandal, oi-atare acum în trupuri au să-l paţă.

37 Un diavol stă-n adînc acolo, care ne este-al nostru-atît de crud călău, [şi-n spadă ia din nou pe fiecare]

cînd rana-oi umple-ntregul drum al său, căci nu ne-ntoarcem să ne crape iară, decît cînd ni s-a-nchis întîiul rău.

43 Dar cine eşti, că stai un pierde-vară pe zid, cătînd s-amîi ori să ridici pedeapsa ta ce-acuzele ţi-o dară?”.

Dante, Divina Comedie, cântul XXVIII, traducerea George Coşbuc).

Referinţele la Islam cuprinde numele Profetului Mahomed, Ali (Ibn Abi Talibi), Ibn Sina (Avicena), Ibn Roshd (Averoes) şi Salah Ad-Din (Saladin). Pentru cineva care chiar doreşte să afle date corecte asupra acestor personaje cu un loc excepţional în cultura, civilizaţia şi spiritualitatea Islamului şi care cu certitudine au marcat dezvoltarea omenirii, există nenumărate surse care pot fi consultate. Dar ce spune doamna editor din Olanda este o trimitere către un alt tip de demers cultural: „Prin seria noastră de traduceri, dorim să prezentăm clasicii literaturii într-un mod accesibil şi agreabil noilor cititori, mai ale celor mai tineri dintre ei“.

În principiu, procedeu inacceptabil şi echivalat cu o cenzură, fie la ordin, fie de spaimă, fie din convingerea dată de un fel de fanatism absolutist în domeniul cultural (a nu se confunda cu ce e la noi bătălie cu mojicii între culţii rafinaţi ai naţiei). Procedeul „scoaterii din istorie“ nu este nou. Mai recent a devenit o practică politică tacit acceptată şi acuzată violent doar când circumstanţele sunt de aşa natură încât cuiva îi vine bine să extragă episodul respectiv şi să-l folosească drept armă pentru exterminarea vreunui trecător adversar politic. Dar tentaţia este acolo şi tot acolo, undeva, discret, acoperindu-se cu măşti şi ghemuindu-se după draperii, se află intelectualii mereu gata să cosmetizeze istoria pentru a o face comestibilă pentru personaje ale căror sensibilităţi nu trebuie mânjite cu grotescul sinistru al realităţii.

Ceea ce spune doamna editor din Olanda este repetarea principului pe care au decis să-l adopte odinioară, la ordin, doi mari intelectuali ai Franţei, Bossut şi Huet, pentru a „pieptăna“ din punctul de vedere al moralităţii şi decenţei creştine operele marilor clasici ai literaturii latine şi greceşti, înspre folosul intelectului sensibil al tânărului Louis de France, moştenitorului Regelui Soare. Şi nimeni în epocă n-a îndrăznit să zică ceva, cu toate că procedeul a fost mai târziu considerat rizibil. Iar colecţia “Ad Usum Delphini“ a rămas mărturie peste timp.

Dar acum, „operaţiunea Dante“ ce este? Un semn că nebunia n-are nici vârstă şi nici limte? Atunci, Ok, ştiam asta, totul e în regulă. Dar dacă se pregăteşte o schimbare profundă de mentalitate, cea care, vorba doamnei editor, trebuie să răspundă criteriilor unei noi viziuni asupra lumii în societăţi care şi-au schimbat textura demografică?