Marian Munteanu: „Fără Piaţa Universităţii, am fi avut soarta Moldovei”

Marian Munteanu: „Fără Piaţa Universităţii, am fi avut soarta Moldovei”

Cum ar fi arătat România de astăzi fără „fenomenul Piaţa Universităţii”? Marian Munteanu, cel care a fost recunoscut de tinerii anilor `90 drept lider incontestabil al „Zonei libere de neocomunism”, spune că am fi trăit asemenea basarabenilor sub regimul Voronin.

Cert este, însă, că evenimentele de acum 19 ani au încurcat planurile celor care de abia preluaseră puterea, arătându-le că tocmai s-a născut o generaţie ce poate reacţiona la abuz. „La masa Adevărului”, Marian Munteanu a rememorat evenimentele care i-au adus notorietate şi a tras câteva concluzii asupra a ceea ce se întâmplă acum în spaţiul public. Fostul lider al studenţilor mai spune că i s-a propus să colaboreze cu Securitatea, dar că a refuzat şi că nu este „omul lui Măgureanu”, aşa cum s-au grăbit „prietenii” să-l acuze.

Citiţi şi:

Vasile Gavrilă : „Comuniştii s-au infiltrat în sânul Bisericii”

Fostul lider al studenţilor din anii `90, Marian Munteanu, crede că demonstraţiile de după Revoluţie ale tinerilor au constrâns clasa politică românescă să accepte linia democraţiei de tip occidental.

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut la 19 iunie 1962, la Grădiştea, Giurgiu.
•    Licenţiat în Litere, specializarea română-portugheză (1991).
•    A condus demonstraţia studenţească din Piaţa Universităţii (1990).
•    Doctor în etnologie şi folclor (2005) cu teza „Folclorul detenţiei - Ideea de libertate în cultura tradiţională românească”.
•    Este profesor asociat la Facultatea de Litere a Univesităţii Bucureşti.
•    A lucrat ca expert în resurse umane şi management la diferite firme de consultanţă.

„Marea campanie a minciunii continuă”

Adevărul: Ce a mai rămas din „fenomenul Piaţa Universităţii” după aproape 20 de ani?

Marian Munteanu: După evenimentele din `90 mi-a spus cineva – trebuie să verificăm prin arhive - că în apropierea locului din Piaţa Universităţii a fost cândva, demult, o biserică. Dar ceea ce este absolut tulburător este hramul bisericii. Ce hram credeţi că avea? Sfânta Varvara. Patroana minerilor! E ceva aşa... te cutremură.

Prin urmare, minerii au făcut un sacrilegiu...

Ei au fost, sărmanii, un fel de victime. Statul şi-a bătut joc de ei… Au fost minţiţi, manevraţi… Dar au şi greşit, au şi ei partea lor de vină, săracii.

Aţi aflat ce li s-a spus atunci?

Uitaţi-vă în arhiva „Adevărul“ din 13-14 iunie. Pagini întregi, nesemnate. În loc de semnătură scrie „Reporterii Adevărul aflaţi la datorie“. Ziarul pretindea că Bucureştiul era în dezastru, că e lovitură de stat... Normal că ăia (minerii – n.r.) când au citit – li s-au dat gratuit ziarele – au crezut că, gata, în România, în Bucureşti, e război civil. Şi, abil instigaţi, ce şi-au zis? „La luptă, să apărăm patria!“

Le era frică să nu vină legionarii înapoi...

Se spunea că s-ar fi arborat „steagul verde” pe nu ştiu ce clădire de stat. O tâmpenie...

Erau şi dezinformări, cum că aveaţi droguri şi arme, că se făcea contrabandă, se falsificau bani...

În acea perioadă, marea învrăjbire, marea campanie a minciunii – încurajată de noii reprezentanţi ai puterii de stat – a atins paroxismul. S-au inoculat neadevăruri, neîncredere, dihonie în toată societatea. Cumplită campanie… Ea continuă, e încă activă pe anumiţi vectori.

Vă dau câteva exemple. Asocierea lor poate părea, la prima vedere, forţată dar veţi vedea că există o anumită conexiune logică. O parte din dosarul lui Petre Ţuţea a şi fost publicat. O să vedeţi acolo cum prezentau ofiţerii respectivi ca prioritate compromiterea anturajului lui Petre Ţuţea. Odios! Nu trebuia compromis doar el, ci şi toţi cei din jurul lui. Imediat după decembrie 1989 erau puse afişe prin Universitate cum că Liga Studenţilor ar fi fost o organizaţie legionară. 

Mai târziu, o altă diversiune oribilă, de data aceasta în Piaţa Universităţii: persoane neidentificate au multiplicat o fotografie a actorului Dragoş Pâslaru, dintr-un film în care acesta jucase rolul unui legionar. (Dragoş era în conducerea Asociaţiei „21 Decembrie“ – cea autentică, fără nicio legătură cu ce e acum. Atunci, „21 Decembrie“ însemna Dragoş Pâslaru, juristul Lucian Mihai, sculptorul Alexandru Nancu… Alţi oameni!) Fotografiile alea erau prezentate ca şi cum Dragoş Pâslaru ar fi venit în cămaşă verde în timpul demonstraţiei.

Era o imagine din film. Au fost foarte multe lucruri de genul ăsta în Piaţa Universităţii: că avem droguri, că avem arme, că avem bani de la politicieni sau de la servicii secrete occidentale. În cazul meu, aceşti vectori de atac au fost utilizaţi până astăzi, probabil de oameni din aceeaşi familie instituţională şi morală cu propagandiştii din 1990: că aş fi extremist, că aş vinde armament, că aş avea mulţi bani, evident din afaceri mari şi dubioase… Acelaşi tip de minciuni, la fel de mizerabile ca şi cei care le vehiculează.

„Se promovează un gen de apartheid cultural“

Credeţi că mai sunteţi ţinut sub observaţie?

Probabil că da, de vreme ce mai sunt câţiva care se ostenesc să scrie despre mine aceste aberaţii. Dar nu asta mă deranjează. Mă deranjează ce se întâmplă cu noi toţi, căci aceste nenumărate campanii de dezinformare au creat probleme grave la scara întregii societăţi. E o permanentă învrăjbire în care toţi sunt instigaţi împotriva tuturor.

Şi astfel este în mod sistematic blocată orice formă de coagulare, de orice tip. Oamenii nu mai au acces la dialog real. Foarte mulţi „lideri de opinie“ promovează un gen de „apartheid cultural“. Adică: „noi avem dreptate, iar ceilalţi, dacă nu sunt de acord cu noi, devin automat extremişti, trădători etc.“. Ceea ce este dramatic, pentru că grupurile „combatante” se anihilează reciproc iar societatea românească rămâne văduvită de resurse şi soluţii la care nu se poate ajunge decât prin dialog şi reconciliere.

E o chestiune făcută deliberat sau ţine de educaţia precară?

Unii au fost manipulaţi cu abilitate iar la alţii poate fi vorba şi de calitatea lor umană, a unora care s-au suit, cum se zice, „ca scroafa-n copac” şi nu-şi pot gestiona propria poziţie.

Practic, discutăm despre clasa politică.

Vorbim despre „elite”.

Avem aşa ceva?

Tehnic vorbind, da. Orice societate are o elită compusă din mai multe segmente – politico-administrativ, cultural, academic etc. Masa populaţiei, adică poporul, guvernaţii, sunt conduşi, păstoriţi de acele elite. Întotdeauna reamintesc această binecunoscută distincţie pentru că nu trebuie să amestecăm lucrurile.

De prea multe ori, situaţia României este prezentată la grămadă: „Noi, românii, suntem incapabili să facem nu-ştiu-ce!“ „Poporul român nu poate, nu ştie...“ Eu nu sunt de acord cu această abordare. Cred că responsabilă pentru această situaţie din România este tocmai elita. Poporul a fost mai mult decât concesiv, obedient chiar. A votat, a plătit impozite, n-a făcut răscoale... Şi azi, chiar dacă nu mai participă la vot, uite că nu iese în stradă să blocheze România. Urmează direcţiile trasate de elita conducătoare.

În 20 de ani vedeţi vreo direcţie trasată?

Eu văd una, dar nu este deloc bună.

Care este aceea?

Este aceea a utilizării neprofesioniste – e prea blând termenul – a resurselor. Nu au fost folosite eficient nici resursele umane, nici cele materiale. Au fost risipite. Selecţia resurselor umane, absolut vitală pentru orice societate, a fost devastatoare în România. A fost pe dos. Adică uneori aproape că ai senzaţia – caz de paranoia – că ai de-a face aproape cu o intenţionalitate, deşi de cele mai multe ori este simplă incompetenţă. Gradul de impostură în care se află societatea noastră la nivelul ei de sus este dramatic. Sigur, nu în totalitate.

Există excepţii, oameni de anumită calitate, categoric, dar pare-se că domină incompetenţa, cel mai adesea asociată cu o aroganţă absolut năucitoare. Cred că oricine poate enumera destui aşa-zişi „lideri de opinie” care spun şi promovează cu tenacitate prostii de-a dreptul cutremurătoare. Să-mi fie cu iertare! Asta trăim!

Vectorii de mesaj sunt cultivaţi sau e un haos general?

Şi, şi. Nu ştiu în ce proporţii. Sunt convins că foarte mulţi sunt selectaţi în mod special. Alţii au, poate, o anume sinceritate, care poate fi ghicită datorită candorii cu care debitează vrute şi nevrute, pe orice temă, deşi se vede cu uşurinţă că nu deţin decât cunoştinţe modeste, la nivel de liceu – sau chiar mai jos. Aşa se întâmplă în arii largi ale dezbaterii publice „intelectuale”. Oameni care habar nu au despre ce e vorba sau au informaţii secvenţiale se pronunţă despre teme grave: românitate, identitate, etnicitate, sistem de valori, moralitate...

Cine suntem noi acum ca popor? Ar trebui să ne conturăm o identitate.

Dar o avem. Numai că trebuie să facem distincţia între cele două planuri: planul specific comunităţii etnice în ansamblul ei, care nu se manifestă prin atitudini de marcare ostentativă a identităţii (ar fi şi absurd) şi discuţia despre identitate. Elementele identitare pot fi analizate şi înţelese de către un observator calificat, care are însă obligaţia să ia în calcul toate aspectele, cum ar fi configuraţia comunitară, traseul cultural şi spiritual, influenţe şi aşa mai departe.

Un popor nu poate fi definit după ceea ce se întâmplă în 20-50 de ani, pentru că popoarele sunt comunităţi cu o viaţă îndelungată. Noi suntem un popor vechi. De aici ne pleacă şi anumite calităţi şi puteri, dar şi anumite vulnerabilităţi sau metehne. Din această străvechime nu se nasc numai consecinţe spectaculoase, ci îşi fac loc şi unele neplăcute.

De exemplu, o anumită „neglijenţă” a noastră faţă de ceea ce reprezintă precizie tehnică sau o anume reticenţă faţă de rigoarea organizaţională modernă pot fi considerate defecte, constituind handicapuri în condiţiile impuse de o societate industrializată. Pe de altă parte, disponibilitatea specială pentru zonele de tip liric sau religios, o anume viziune etică profundă, sunt surse de putere spirituală, sunt calităţi şi disponibilităţi creatoare, insuficient exploatate …

„Dacă ar dispărea Ortodoxia ne-am prăbuşi ca popor”

Ce părere aveţi despre discursul lui Dan Puric?

Întâmplarea face să ne cunoaştem de când amândoi eram mai mititei. Eu am o părere bună despre el şi admir efortul lui de artist şi de om care încearcă să construiască un discurs original, de certă valoare estetică şi culturală.

Unii se grăbesc să-l eticheteze drept legionar, plasându-i discursul între ciobănaşul mioritic şi Corneliu Zelea Codreanu.

Sunt unii care nu se mai satură să vorbească prostii. Despre ciobănaşul mioritic vorbesc o mulţime de ignoranţi, ceea ce e trist pentru o cultură care, cel puţin în această arie, a ştiinţelor etnologice, are contribuţii remarcabile. Sunt din ce în ce mai mulţi cei ce cred că pot „sări” peste capitolul dedicat oralităţii din istoria culturii şi literaturii române, dar se socotesc îndreptăţiţi să-şi dea cu părerea. Că tot aţi adus vorba de baladă – în programa şcolară se face referire o dată sau de două ori la „Mioriţa” şi la „Meşterul Manole“ şi cu asta basta.

Copiii părăsesc liceul şi nu primesc nicio informaţie despre câteva milenii de viaţă culturală a propriului lor popor. E ca şi cum grecii ar interzice Iliada! În România nu se mai acordă atenţie şi sprijin studiului culturii tradiţionale, ceea ce este o catastrofă. Şcoala etnologică românească este ignorată şi desconsiderată, şi aceasta în condiţiile în care patrimoniul cultural tradiţional ne recomandă ca una dintre ariile culturale de prim rang  ale Europei. Stăm pe un adevărat tezaur şi nimeni nu vrea să-l valorifice. Imaginaţi-vă că aveţi în faţă partitura Simfoniei a IX-a. Beethoven, care întâmplător, când a compus-o, aproape surzise, o avea în minte, o „auzea”.

Chiar şi printre muzicieni nu sunt mulţi cei care se uită pe partitura unei simfonii şi sunt în stare „să audă” melodia în cap. Un tip de performanţă extrem de rar. Ce să mai zicem de noi, care nu suntem compozitori sau dirijori? Vedem nişte note, poate dibuim ceva pasaje, dar cât de departe suntem de a înţelege o întreagă simfonie... Aşa şi unii intelectuali, când se referă la folclor sau la „Mioriţa“.

Ei îşi imaginează că înţeleg, dar, de fapt, comit erori grave de interpretare, din neştiinţă. „Mioriţa“ este doar una dintre cele 300 de piese care compun simfonia baladescă a poporului român. Din aceste 300 de tipuri, aproape 100 sunt capodopere de acelaşi nivel sau de nivel apropiat cu „Mioriţa“ sau „Meşterul Manole“. Or, „comentatorii” la care făceaţi referire nu au citit nici măcar zece din aceste capodopere – cei mai mulţi nu înţeleg nici măcar despre ce e vorba în „Mioriţa“… Nu vă daţi seama că astfel de oameni nu cunosc nimic din ceea ce înseamnă cultură tradiţională şi specific românesc?

Dan Puric vorbeşte în cunoştinţă de cauză?

Un artist poate avea, prin capacitatea sa, prin harul său, şansa să rezoneze cu un anumit univers cultural – nu neapărat să cunoască sau să înţeleagă, raţional vorbind, totul. El poate vibra, cu fiinţa şi sensibilitatea sa, în armonie cu comunitatea căreia i se dăruieşte. Cred că Dan Puric ar putea face parte din această categorie de artişti. Demersul lui, ca act artistic şi cultural, mi se pare binevenit şi cred că este un om corect în intenţii.

Când apare câte un om corect în intenţii, aşa cum afirmaţi, dar cu un discurs apropiat de valorile creştin-ortodoxe, intelectualii se cam crispează.

Cred că, cel puţin cei cinstiţi, au această reacţie fie dintr-o insuficientă înţelegere a lucrurilor, fie, alteori, de teamă ca nu cumva să fie înfieraţi ca „naţionalişti”. (Nu discut reacţia celor rău-intenţionaţi, căci nu mă interesează.) Mulţi dintre comentatori confundă lucrurile. Ei văd în credinţa ortodoxă, componenta spirituală care face parte din matricea noastră identitară, un factor nociv, care ne blochează, ne menţine într-un soi de feudalism perpetuu. Este evident că unii ca aceştia pur şi simplu nu cunosc şi nu înţeleg Ortodoxia românească.

Ei fac analogii de genul: ţară ortodoxă - nereceptivă la transformări moderne, deci o frână în calea progresului. Or, cum dânşii vor „progresul şi nimic altceva“, cum spunea binecunoscutul lor mentor, resimt în Ortodoxie un soi de frână, ceea ce este, mă iertaţi, o prostie. Eventualele „probleme” pe care noi, românii, le avem în confruntarea cu provocările modernităţii, nu au nicio legătură cu Ortodoxia.

Ele, aşa-zisele noastre „probleme”, pleacă, de fapt, dintr-un strat etno-cultural mult mai vechi… Departe de a fi o frână, Ortodoxia este singura noastră salvare, căci ea este izvorul nostru de umanitate şi de dumnezeire. Fără ea, mi-e groază să mă gândesc cum am putea fi… Ortodoxia este un fel de înţelegere a lumii şi a relaţiei cu Dumnezeu, în care de altfel suntem destul de apropiaţi de catolici, ba chiar şi de unele culte protestante.

Dar neînţelegerea raportului real între spiritualitate şi celelalte componente ale naturii noastre îi fac pe cei bine-intenţionaţi să cadă într-o capcană. Pe cei rău-intenţionaţi ... îi ştim. Ei Îl urăsc pe Dumnezeu şi, nu ştiu cum se face, dar urăsc în special religia creştină. Pentru ei, orice e apropiat de creştinism e rău. Au altă viziune şi sunt incapabili să accepte un dialog sincer, diferenţele. Cei care cred în Dumnezeu sunt consideraţi nişte indivizi dubioşi şi retrograzi.

„Avem atâtea belele pe cap, dar uite că pe unii îi frământă problema Ortodoxiei”

Avem şi multe metehne, ca popor...

Sigur că avem metehne, dar nu pleacă din credinţă. Calităţile pe care le avem – multe, puţine – pleacă de acolo. Dacă ar dispărea această componentă spirituală, ne-am prăbuşi ca popor. N-am mai exista. Nu am mai fi noi. Cei care promit aventuri d-astea trimit popoarele spre fundături. Sunt în istorie cazuri de lideri care au vehiculat doctrine ale „puritanismului” rasial, ale „luptei de clasă”, omul „nou”, rasa „pură” şi alte sminteli, care ştim unde au dus.

Eu consider că popoarele trebuie respectate. Dacă un popor îşi asumă o anumită dimensiune identitară, şi poporul nostru a dat probe strălucite în istorie de asumare a acestei componente, nu trebuie să ne îngrijoreze „problema” Ortodoxiei. Avem foarte multe alte neajunsuri, mai cu seamă ale statalităţii noastre.

N-avem instituţii administrative eficiente, n-avem rezultate economice bune, n-avem un sistem fiscal rezonabil, bolnavii ne mor cu zile, şcolile merg din ce în ce mai prost, nici măcar drumuri nu avem… Avem atâtea belele pe cap, dar uite că pe dânşii îi frământă problema Ortodoxiei.

Şi a scoaterii icoanelor din şcoli...

Iată! Că din cauza icoanelor din şcoli o fi scăzut PIB-ul. Este penibilă toată campania asta anticreştină, o ştim. Unii însă se lasă antrenaţi în mizeria asta. La zonele de vârf – politice şi intelectuale deopotrivă – sunt destui care cad pradă acestei false probleme.

Tinerii sunt receptivi la mesajele care vin de sus.

Relaţia cu Dumnezeu este problema fiecăruia dintre noi, a familiilor noastre, nu a nu-ştiu-căror grupuleţe nevricoase. Nu trebuie să-i preocupe de ce merg oamenii la biserică. Se duc pentru că aşa vor ei. E dreptul lor, în definitiv. Problema noastră în mediul laic, social este cum să ne organizăm vieţile în aşa fel încât să avem parte de normalitate, de decenţă în viaţa cotidiană. Nu Biserica este o frână în aşa ceva.

De ce Biserica nu e prezentă mai mult în zona publică?

Nu sunt de acord cu cei care au această îngrijorare – uneori exagerată – cu privire  la implicarea socială  a Bisericii. Biserica nu e sindicat, nu e asociaţie civică, nu este o fundaţie de asistenţă socială. Biserica trebuie să ţină slujbe, să boteze, să cunune, să aibă grijă să se păstreze rânduiala vieţii sufleteşti şi personale – subliniez: sufleteşti şi personale – a membrilor ei. Pentru aceasta a fost lăsată de Întemeietorul ei şi exact din acest motiv oamenii o respectă.

Una dintre cele trei slujiri ale Mântuitorului este cea conducătoare...

Eu cred că partea de conducere e bine să o lăsăm în seama Mântuitorului, singurul îndreptăţit să se ocupe de problema conducerii directe şi efective. În plus, din câte ştiu, Biserica are o puternică implicare socială: în opere de caritate, în aşezăminte de ajutor pentru săraci. Poate nu e atât de prezentă pe cât am vrea noi. Sunt convins că nu-i perfectă. Perfecţiunea Bisericii stă în componenta divină, căci cea umană, săraca, are multe necazuri. Biserica e formată din noi, oamenii, cu păcatele noastre, cu neputinţele noastre.

Or eu nu pot să dau vina pe Biserică pentru că nu face mai multe orfelinate în oraşul cutare. Nu pot cere socoteală preotului paroh că nu a făcut destule spitale. El ar putea, la rândul său, întreba: „Dar tu, creştine, cu ce ai contribuit la asta? Că dacă toţi din parohie v-aţi uni, aţi putea face multe.” Deci, ne facem noi datoria de oameni şi de creştini? Aşa că e mai bine să fim mai rezervaţi în critici.

Cei care critică uită acest aspect, care mi se pare esenţial. Eu, în calitate de creştin, în primul rând nu am drepturi, ci obligaţii. Şi preotul, şi episcopul, şi patriarhul au obligaţii, sunt de acord. Dar ceea ce mă îngrijorează pe mine este ceea ce fac eu. Şi făcând puţin, nu mă simt îndreptăţit să critic pe unul care face mai mult decât mine.

„Nu se controlează votul, se controlează oferta”

Cum vedeţi pelerinajul politicienilor în biserici?

Ce-ar putea face preoţii? Să-i dea afară din biserică? Rânduiala veche spune să ne rugăm nu numai pentru conducătorii noştri, ci şi pentru duşmanii noştri. Biserica, cea ortodoxă cel puţin, are în liturghie rugăciuni pentru strămoşi, familie, preoţi, armată, dar şi pentru conducătorii ţării, ca să le dea Dumnezeu deschidere la minte şi la inimă să facă fapte bune şi folositoare. Aşa este ritualul…

De ce i-au pictat în pridvor?

Înseamnă că sunt ctitori. Acum unii ar vrea ca Biserica să nu primească bani de la ăia?! Nu ştiu ce e mai bine: să faci construcţia cu un ctitor considerat de unii nedemn sau să nu o faci deloc? În timpul lui Vasile Lupu, care a fost un mare ctitor, în Moldova, s-au pronunţat vreo 60.000 de condamnări la moarte. Ştiţi care era populaţia Moldovei? Era sub un milion. Vă daţi seama ce genocid s-a produs acolo.

Şi este ctitor şi patron al culturii. Politicienii, conducătorii au avut adesea multe şi mari păcate. Dar nicăieri în societate nu avem de-a face cu oameni puri. Dacă un om împovărat de păcate, la un anumit moment face o faptă bună, e un lucru pozitiv. Oricum, la Judecată, Mântuitorul îi va despărţi pe cei buni de cei răi după criterii de El ştiute. Iar în ordinea lumească se acordă o anumită consideraţie unor demnitari care nu sunt lideri ai comunităţii religioase, ci ai statului. Oamenii aceia intră în biserici datorită poziţiei oficiale din statul român, care nu are legătură cu Biserica.

Absenteismul la vot e o altă dovadă a faptului că falsa apropiere a politicienilor de Biserică nu este acceptată de popor...

Cauza absenteismului este controlul ofertei. Aici e problema. Nu se controlează votul, se controlează oferta. În multe situaţii nu e important cine şi ce alege, ci acela care are posibilitatea să facă propunerile. Dacă cineva vrea să influenţeze o alegere, are grijă ca toţi candidaţii să corespundă criteriilor sale. Drama este că în acest proces de selecţie, de sus până la nivelurile mai mici, nu se respectă reguli ale eficienţei.

Asta e diferenţa între sistemul occidental şi al nostru. Acolo, în timp, oamenii au ajuns la o înţelegere a lucrurilor şi au o selecţie mult mai riguroasă a valorilor. Nu-şi mai selectează toţi nepoţii, rudele, prietenii, pentru că doresc ca lucrurile să meargă bine. Pot să aibă grijă de ei altfel, dar nu-i pun în funcţii de decizie, unde este necesară competenţă reală. Pe mine nu mă deranjează că unii au câştigat bani, că au nu ştiu ce onoruri, ci eficienţa instituţiilor care depind de ei, unde situaţia este dramatică.

„Elita refuză dialogul”

De ce clasa politică nu înţelege că situaţia instituţiilor devine din ce în ce mai gravă din cauza imposturii?

Elita cultural-politică românească este în proporţie majoritară rezultatul epocii lui Ceauşescu. Elita formată în timpul acela a ajuns acum să fie la nivelul decizional în toate domeniile din România. Or ei nu sunt altceva decât produsul unei selecţii făcute atunci, care... să-mi fie cu iertare… Nu mă refer la faptul că erau comunişti, ci la calitate, la competenţă. Criteriile de performanţă au fost grav viciate.

Noi avem o elită înţesată de indivizi cu o pregătire catastrofală, cărora le-a intrat în cap că chiar se pricep. Şi Elena Ceauşescu se credea intelectuală. Luaţi la rând chiar şi publicaţiile culturale să vedeţi ce prostioare se vehiculează. Nu e un lucru rău că se discută, problema e de atitudine... Pe de o parte, precaritatea argumentelor proprii, iar pe de alta, refuzul oricărui dialog.

Societatea civilă nu prea mai există...

Am publicat, mai demult, un articol pe care l-am intitulat „Vatra civică“, în care mi-am permis să atrag atenţia asupra celor două mari formaţiuni civice ale anilor ’90, „Vatra românească“ şi „Alianţa Civică“. Cei mai mulţi dintre liderii lor au acţionat identic.

Sigur, de pe poziţii ideologice diferite, dar în esenţă aveau acelaşi tip de comportament, care a condus la aceleaşi rezultate. Ca o consecinţă globală fiind o mare lehamite a oamenilor, când au văzut că mai toţi liderii sunt o apă şi-un pământ. E una dintre marile noastre probleme. Că elita nostră civică nu a socotit de cuviinţă să purceadă la o construcţie sistematică a spaţiului de dialog, de dezbatere, care chiar să reprezinte societatea civilă.

Se operează foarte des în mod exclusivist pe ideea „am ocupat eu terenul, eu sunt specialist, altcineva nu, iar dacă zice cineva altceva de cum zic eu, devine un pericol pentru democraţie”. Nu asta înseamnă societate civilă!

„Oamenii sunt instigaţi sistematic la violenţă”

Colegii de generaţie v-ar putea reproşa că nu v-aţi mai implicat...

Eu am avut două experienţe nefericite legate de „implicare” în viaţa publică. În `90, datorită deţinuţilor politici şi domnului Constantin Ticu Dumitrescu, m-am înscris în Alianţa Civică. Unde am fost ales şi preşedinte. Am constatat că ceea ce se hotăra la nivelul conducerii nu avea legătură cu ceea ce doreau şi aşteptau oamenii, zecile de mii de membri. Liderii gândeau altceva. Ce puteam să fac?

Eu eram un simplu student atunci – mai erau câţiva, puţini – iar dânşii erau nume cunoscute, şi majoritari în consiliul de conducere. Normal că am plecat, mi-am dat demisia. Nici în ziua de azi nu au decenţa să recunoască lucrul ăsta! Demisia mea nici nu e pomenită în cronologia oficială a Alianţei Civice. N-a apărut atunci decât într-un singur ziar comunicatul meu, într-un ziar obscur. Eu vroiam să mă explic. În presă, nimic. Linişte mormântală. Interesant, nu?

Aproape de anul 2000 am fost solicitat de câţiva lideri, din partea cealaltă, de la PUNR şi „Vatra românească“ – de domnul Mircea Druc în primul rând –  care mi-au spus: „Vrem să facem o reformă, o direcţie nouă, vino alături de noi!“. Şi iarăşi am venit cu un program, cu nişte propuneri, cu idei… N-a ieşit, bineînţeles, nimic.

Nu a fost un semnal de alarmă fuziunea PUNR cu PNR?

Sigur că da. Aşa cum, în ’90, au reprezentat un semnal de alarmă relaţiile unora din Alianţa Civică cu domnul Petre Roman. Dar eu am fost toată viaţa un om al dialogului. Am zis: nu se ştie, poate se face ceva pozitiv.

Poate electoratul v-a judecat. Poate a spus că omul care a luptat în Piaţa Universităţii pentru libertate stă alături de Virgil Măgureanu, cel pe care l-a acuzat că a condus represiunea...

Pentru că oamenii sunt instigaţi sistematic la violenţă, de data aceasta la o violenţă mentală, de atitudine. Oamenii s-au dezobişnuit să mai accepte că totuşi există nevoia unui dialog, a unei cooperări, cât este ea posibilă. Nu pot să spun înainte de a avea un dialog că nu se poate face nimic.

Eu sunt obligat să accept şi să promovez dialogul şi conlucrez cu oricine dacă este o cauză utilă poporului român. Ceea ce a fost ticălos a fost că toată lumea a scris că eu aş fi fost candidat la Preşedinţie din partea lui… Măgureanu. Eu nici măcar nu am candidat iar majoritatea liderilor din acea grupare s-au înscris în Partidul Democrat şi au devenit susţinători ai domnului Băsescu. Dar acum sunt buni, desigur… Doar eu am fost rău, că am discutat cu ei… Penibil!

„Nu candida Măgureanu şi eu îl susţineam, era invers”

Aţi fost un instrument al lui Măgureanu?

Măgureanu nici nu ştia de demersul lui Mircea Druc (fost lider al PUNR, care l-a convins să candideze la Preşedinţie)! Ei nici nu se uniseră (PUNR cu PNR – n.r.), partidul lui Măgureanu avea alt candidat.

A apărut alături de dumneavoastră...

Şi-a asumat candidatura. Nici nu mai avea ce face. Doar să se retragă el. Ce putea să facă? Comentatorii de atunci se făceau că uită un lucru esenţial. Nu candida Măgureanu şi eu îl susţineam, era invers.

Aţi avut vreo discuţie în contradictoriu cu Măgureanu?

Nu. Când mi-au spus cei de la PUNR că vine şi Măgureanu în combinaţia asta, am avut o discuţie de trei minute. M-a întrebat un singur lucru, cum văd eu dialogul politic, dacă voi bloca dialogul cu anumite partide. Dimpotrivă, eu chiar doresc să fie dialog. Sunt convins că n-o să găsim în România altă soluţie decât prin dialog. Vorbind separat toţi, n-o să avansăm nicăieri.

„Securitatea m-a vrut colaborator”

Se spunea că aţi fost infiltrat de Securitate în cercul lui Petre Ţuţea...

Da, eram infiltrat de când eram mic... Ce mizerie! Am tot cerut la CNSAS să-mi dea dosarul. Apar prin presă materiale despre bătrân (Petre Ţuţea – n.r.), despre alţi colegi care au fost cu mine la el, tot felul de materiale, numai dosarul meu nu vor să-l dea. Adică nu vor să mi-l dea mie.

Nici când era Ticu Dumitrescu acolo?

Nu mi-a dat nimeni nimic.

Dar e o obligaţie legală. Nu văd cum de nu vă răspund...

Cine respectă legea?! E singura disfuncţie a acestui Consiliu? E una dintre cele mai mari greşeli care s-au săvârşit în România. Au îndreptat toate ţintele împotriva victimelor. În loc să ne ocupăm de construcţia etică a societăţii, ne ocupăm de nişte victime, terorizaţi de un sistem nenorocit… Eu, unul, nu am semnat niciodată nimic.

Dar vi s-a propus?

Da, mi s-a propus şi am refuzat să semnez. Dar nu consider asta un motiv de laudă. Unii au semnat, alţii nu. N-are nicio importanţă dacă au semnat sau ba. Important este dacă cineva a făcut rău semenilor săi, nu dacă a semnat o hârtie comunistă sau securistă care nu înseamnă nimic.

Ce v-au întrebat?

Au vrut să colaborez cu ei, cum făceau cu foarte mulţi.

În 1987 v-au arestat.

Am stat vreo săptămână în interogatoriu la Securitate. Le-am dat sute de pagini de declaraţii. Nu s-a întâmplat nimic grav, s-au comportat relativ civilizat. Le-am spus tot felul de bazaconii. Mă întrebau ce ne spune Petre Ţuţea, Ioan Alexandru, Ion Coja. În general, despre aceşti trei oameni îmi puneau întrebări. Pentru că ultimii doi, la cursurile lor, vorbeau de Ţuţea. Îi îndemnau pe studenţi să-l ajute.

Eu îl duceam la plimbare, îl slujeam, şi aceasta a fost o şansă şi o bucurie enormă pentru mine. Am avut ocazia să-l ascult şi să învăţ enorm de la dânsul. Ăştia de la Securitate erau îngrijoraţi că se forma acolo o grupare, că veneau mulţi oameni să-l vadă, să-l asculte.

Aţi simţit că sistemul este pe final?

La urmă, aşa am avut sentimentul. În ’89 deja se simţea. Îmi amintesc o discuţie cu Petre Ţuţea, cred că era prin ’88, spre final, în care mi-a spus ca la viitoarele alegeri să votez cu liberalii, că tocmai ce s-a înscris în partid.

Spunea că liberalii au venit primii, că altfel se înscria la ţărănişti...

Exact! Vorbesc de anul ’88 – atunci credeam că e o glumă. Atunci mi-a spus asta cu liberalii, că trebuie să susţinem o astfel de direcţie, în principal din punct de vedere economic. Mi-a vorbit mult despre ce măsuri economice trebuie luate, dânsul fiind un economist de mare clasă. Avea un discurs extrem de aplicat la realităţile economice. După Revoluţie, mi-am adus aminte ce viziune excepţională a avut încă de atunci.

Ar fi bună acum?

Oh, Doamne!

Aveţi notiţe?

Foarte puţine. Îmi luam frecvent notiţe după discursurile sale dar, când m-au arestat prima oară, am distrus tot. Mi-era frică pentru dânsul. Mi-era teamă să nu mi le găsească Securitatea şi să le folosească împotriva lui. Tinerilor de astăzi le este foarte greu să înţeleagă o societate a terorii.

„Peste 20 de ani vom scăpa de impostură”

Cum vi-l amintiţi pe Petre Ţuţea?

Ca pe o lumină. Am avut foarte mult noroc să fiu aproape de astfel de oameni, modele culturale, etice, spirituale, ştiinţifice. Petre Ţuţea, Ernest Bernea, Mihai Pop, Părintele Cleopa, Patriarhul Teoctist… Oameni cu o statură morală covârşitoare. Societatea noastră a avut şi are asemenea oameni. Problema este că foarte multe dintre valorile noastre autentice nu sunt promovate. Accesul lor este obstrucţionat. Unii şi alţii le-au ocupat locul…

E vorba de mica impostură.

Absolut! E vorba de tot felul de indivizi care se promovează între ei. Scriu în ziare unii despre alţii, sau vorbesc la televizor şi creează senzaţia că aceasta este elita intelectuală. Drama este că printre ei sunt şi oameni valoroşi, ceea ce măreşte confuzia…

Mulţi tineri simt nevoia unui nou partid politic...

Zonele decizionale politice – şi nu numai – sunt ocupate precumpănitor de moştenitorii regimului Ceauşescu. Nu mai e loc de atâtea cumetrii, încuscriri şi cârdăşii. Procesul de refacere a unei echilibrate dispuneri a potenţialului intelectual şi managerial va dura încă două decenii de acum încolo. Lumea nu prea a înţeles ce bolborosea, prin ’90, nefericitul acela de Brucan, cu termenul său de 20 de ani… Ăla se referea la perioada necesară pentru instalarea lor la putere şi secătuirea ţării, nu la timpul necesar construcţiei unei societăţi sănătoase.

Perioada naturalmente necesară pentru o reechilibrare a distribuţiei valorilor este de aproximativ 40 de ani, după cum ne învaţă experienţa biblică a evreilor lui Moise. Viaţa îşi urmează cursul şi apele se vor mai separa, lucrurile se vor mai limpezi, oamenii vor începe să descifreze mai uşor şi mai repede propaganda exercitată asupra lor. E un proces care durează.

Tinerii sunt frustraţi şi aleg să plece din ţară.

Şi eu şi colegii mei am fost tineri, dar nu ne-am gândit să intrăm tam-nesam în Guvern. Deşi unii dintre noi ar fi putut. Nu ni s-a părut un tip de abordare serios. Tinerii, în primul rând, trebuie să se pregătească. Asta am cerut între 1990 şi 1995, să facem şcoli în care să formăm oameni, la modul serios, să devină profesionişti. Nu să înveţe doar propagandă şi trăncăneală!

Este vorba de „Mişcarea pentru România“?

A fost o mică încercare care s-a prăbuşit. Am şi greşit, nu aveam experienţă. Vina este exclusiv a mea, nu dau vina pe nimeni. A fost o intenţie tinerească de a face o şcoală de pregătire. Au fost oameni diverşi dispuşi să participe. Eu am căzut în capacana unei propagande căreia nu aveam cum să-i fac faţă. Şi am făcut greşeala asta a tinereţii, de a avea o părere prea bună despre disponibilitatea elitei noastre intelectuale, căreia i-am acordat o prea mare încredere.

Mă aşteptam să fie mult mai eficientă şi să înţeleagă mai bine ce trebuie făcut. Dânşii au avut alte viziuni. Din păcate, viaţa a dovedit că eu am avut dreptate. M-aş fi bucurat să fi greşit eu, iar oamenii de elită din anii `90 să fi optat pentru formule eficiente care să ducă la o dezvoltare a României. Nu s-a întâmplat aşa.

„Nu am crezut în ceea ce propunea CDR”

Ce efect a avut Piaţa Universităţii asupra dezvoltării ulterioare a societăţii româneşti?

Lumea care crede că tinerii din Piaţa Universităţii au pierdut vremea pe acolo ar trebui să se gândească ce s-ar fi întâmplat în România dacă nu exista acel moment. Aşa de bine, de rău, clasa politică a fost constrânsă să o ia pe un drum pe care, iniţial, îl respinsese. Fără Piaţa Universităţii, azi Bucureştiul ar fi fost un fel de Chişinău, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

De ce mulţi dintre cei care au fost în Piaţa Universităţii au ales să emigreze?

Cred că au fost mânaţi atât de dezamăgire, dar şi de un soi de instinct. Au plecat foarte mulţi dintre tinerii care construiseră structuri studenţeşti, care deja se iniţiaseră în acest tip de management organizaţional. Şi-au dat seama că nu se poate face nimic. Eu am făcut greşeala să acord în continuare credibilitate elitelor noastre, în speranţa că se va face ceva. Un exces de optimism în raport cu colegii mei. Unii nu l-au avut, spunând că toţi sunt o apă şi un pământ, şi au plecat. Alţii n-au plecat, dar s-au retras complet, îşi văd de profesiunile lor.

Unii vă reproşează...

Ştiu, foarte mulţi, că nu m-am dus, că nu m-am băgat, că n-am făcut nu-ştiu-ce minuni pe acolo… Eu le-am spus că, dacă ceea ce fac politicienii e ceva serios, atunci o să meargă şi fără mine. Dar nu e ceva serios. Ce m-au certat... Am văzut cum s-a constituit Convenţia Democratică, un fiasco în pregătire. M-au acuzat că sunt trădător, că nu l-am susţinut pe Emil Constantinescu.

Le-am zis: „Să de-a Dumnezeu să greşesc eu şi să iasă ceva bun, pentru că dacă e să se realizeze ceva, se va realiza şi cu mine, şi fără mine. Nu pot să mă duc, nu cred în ceea ce ei propun.” Senzaţia mea este că din cauza unor sechele care cad asupra întregului bloc elitist nu a fost posibil să apară o altă construcţie. Nu s-a putut. Din cauze obiective.

Dacă mergem cu analiza mai departe, putem să discutăm de tranziţia societăţii româneşti, care nu a început acum, ci acum 300 de ani. Noi suntem în tranziţie de când Imperiul Otoman ne-a adus pe cap administraţia fanariotă.

Încă plătim „poliţa”?

În mod sigur tragem ponoasele unui şir lung de erori, multe impuse din afară, pe fondul dominaţiei străine, dar reluate şi întărite de erorile elitelor noastre, că şi noi suntem părtaşi la aceste erori. Noi trebuie să o luăm mereu de la capăt. Dar sunt optimist pentru ceea ce se va întâmpla în următoarele decenii. S-ar putea ca, datorită şi condiţiilor impuse la nivel european sau mondial, să cunoaştem şi un alt tip de evoluţie.

Lumea s-a săturat de aşteptat.

Trebuia să facă ceva de acum 20 de ani!

Putem culpabiliza întreg poporul?

Nu culpabilizez pe nimeni. Anumite lucruri sunt chiar obiective. Intervenţia în macrosistemul socio-administrativ statal nu se face de pe o zi pe alta. Trebuie răbdare şi construcţie. În primul rând, pregătire, multă muncă. Nu sunt de-ajuns trei broşuri şi două căutări pe Google ca să înţelegi cum se conduce o ţară. Şi nu numai ţara, ci şi o întreprindere, un ONG, cum se construieşte un proiect, cum e să administrezi nişte resurse – nu-i deloc uşor.

„Butaforie, băşcălie, bufonerie”

Perioada 1920-1939 a fost una relativ bună. În aceşti 20 de ani de după 1989 ce s-a întâmplat?

Ei, nici în perioada interbelică nu a fost chiar o feerie… Pe lângă succese şi realizări incontestabile, au fost şi jafuri politico-economice, abuzuri, violenţe grave şi erori politice catastrofale. Din păcate timpul a fost scurt şi realizările acelor ani au fost zdrobite de război şi apoi de instaurarea comunismului. Amintiţi-vă de anii 50, cu crimele sale odioase şi cu impostura ridicată la nivel de politică de stat!

După 1989 s-a reluat ciclul specific anilor 50. E drept, acum oamenii de valoare nu mai sunt aruncaţi în puşcărie, dar mulţi sunt împinşi, prin mecanismul de anti-selecţie, spre exil economic sau marginalizare. Situaţia e, desigur, mai bună decât în timpul lui Stalin, dar nu datorită meritelor administraţiei româneşti, ci pentru că aşa e mersul vremurilor. În ’50 trebuia să acţionăm potrivit logicii marxist-leniniste, acum avem alt reper, un alt tip de comportament, democratic, respect pentru drepturile omului. E un pas în plus.

Dar până să ajungem la respectul valorilor, trebuie să mai muncim şi noi puţin, să contribuim un pic la asta. Sunt foarte mulţi oameni de mare competenţă ale căror expertize nu sunt promovate, iar cei mai mulţi dintre ei nu sunt cunoscuţi decât în cercuri extrem de restrânse, pe specializări. Dezbaterea publică este dominată agresiv de o mână de  activişti publici, intens promovaţi şi prezentaţi cu îndărătnicie drept „autorităţi” moral-culturale absolute. Dacă, însă, ar fi examinaţi cu mai multă atenţie, lumea ar descoperi că mulţi dintre aceşti specialişti nu prea se pricep la nimic şi nici nu au realizat nimic în toată vieţişoara lor.

Ce-i drept, însă, sunt foarte vocali. Ei ştiu ce partid e bun şi care nu, cine trebuie să fie preşedinte şi de ce, cum trebuie să vindem noi toate întreprinderile. Interesant că, după ce soluţiile recomandate de ei se dovedesc falimentare, exact aceeaşi oameni sunt iarăşi prezenţi, de data asta pe post de… critici vehemenţi! După care iarăşi ne trântesc noi recomandări… Şi tot aşa. Un circ în toată regula.

Ei sunt lângă puternicii zilei...

Ei sunt o anexă a puterii. Administraţia noastră statală, ca macro-sistem administrativ, trăieşte în această butaforie de 20 de ani: o schelă şubredă acoperită cu pânză spre a avea aparenţa unei construcţii închegate, care are doi vectori dominanţi de comportament public: băşcălia şi bufoneria. Iată cei trei B: o butaforie care acţionează prin băşcălie şi bufonerie. Asta e, din păcate, dominanta vieţii noastre politico-culturale.

Aţi uitat un aspect: agresivitatea.

Aici aveţi mare dreptate! Tipul lor este esenţialmente agresiv, agresivitatea fiind o trăsătură specifică fanarioţilor de pretutindeni. Avem noroc că sistemul mondial este predominant democratic. Altfel am fi din nou pe primul loc în Europa la numărul de deţinuţi politici. În plus, există azi alte posibilităţi de comunicare, s-a dezvoltat internetul, există posibilităţi care vor fi exploatate de oamenii inteligenţi şi cinstiţi. Din această muncă se vor dezvolta sisteme, mecanisme proprii. Şi uşor, uşor, statul va fi reformat şi reorganizat. Noi acum suntem încă în suspensie.

„Mi se propune periodic să intru în politică”

Vi s-a propus recent să intraţi în politică?

Mi se mai propune din când în când. Le spun mereu, cu prietenie, că nu îmi doresc aşa ceva. Am avut două tentative în trecut, şi experienţele de atunci m-au convins că încă nu există interes pentru construcţia unor instituţii politice – cel puţin aşa cum cred eu că ar trebui să fie edificate într-o ţară europeană. Am încercat, prima dată, acum 18 ani, cu Alianţa Civică. Am demisionat după două zile.

Mai târziu, acum vreo zece ani, am avut discuţii cu PUNR şi cu Alianţa Naţională, dar am discutat două luni degeaba. Bine că măcar acolo nu am apucat să mă înscriu, aşa că n-a fost nevoie să demisionez. Lumea noastră politică a rămas aproape neschimbată de două decenii încoace şi nu am naivitatea să cred că se va schimba dacă îmi voi face eu apariţia pe-acolo. E nevoie de mult mai mult decât un singur om pentru aşa ceva.

Asta la nivel înalt, dar mai jos?

Între noi, jos, putem vorbi de proiecte. Sunt destule, chiar am şi publicat câteva. Deh, romantism… Noi doi putem fi arhitecţi extraordinari, dar dacă o instituţie sau o comunitate nu e interesată să facă acea construcţie, putem face pe hârtie o mie de planuri minunate, le facem degeaba. Lumea o să-l angajeze ca arhitect pe nea Cercel Doi Lei, care va proiecta aceleaşi strâmbăciuni ca şi până acum. Asta e viaţa.

Ce să facem… „Constructorul” de care vorbesc este un segment al factorului decizional. Acest segment trebuie să decidă: „M-am săturat să fac magherniţe şi clădiri strâmbe! Hai să facem şi noi o casă!” Dar ei încă nu gândesc aşa. Sau poate or gândi şi eu nu am auzit. Oricum, nu e problema mea, nu stă în sarcina mea. Nu am făcut parte din nicio instituţie a statului român şi nu am nici un amestec în deciziile acestor instituţii.

În această logică, de ce n-am pleca definitiv din ţară?

Nu, ne vedem fiecare de treabă. Eu îmi văd de munca mea şi sunt la dispoziţia celor care au cu adevărat nevoie de mine. Nu e nevoie să fac politică pentru asta. Şi ca mine sunt sute şi mii şi milioane de oameni.

Dar oamenii sunt dominaţi de lehamite.

Da, probabil că sunt şi sătui de atitudinea elitelor acestea conducătoare, care se comportă cel mai adesea aşa cum ştim cu toţii…

Şi pe care oamenii nu-i mai suportă…

Oamenii îi vor uita pe aceştia, aşa cum se întâmplă întotdeauna. Dacă întrebăm oameni fără o pregătire foarte specializată cine făcea parte din elita conducătoare acum două sute de ani, nu ne va spune nimeni niciun nume. Habar n-au. Aproape toţi sunt dispăruţi în uitare.

Popoarele reţin doar personajele înalt semnificative. Venind mai aproape de zilele noastre, cine-i mai ştie pe „marii” anilor ’50? Doar câţiva istorici atenţi la detalii. Poporul i-a uitat şi aşa o să-i uite şi pe ăştia, săracii, dacă nu fac nimic. Pentru că poporul acesta îşi duce viaţa lui în continuare, fie că le place conducătorilor, fie că nu. Este un popor multimilenar şi traseul său nu se opreşte la comanda nu-ştiu-cărui grupuscul.

„Nu murim, nu am nicio teamă de asta!”

Elitele se plasează într-o realitate paralelă?

Uneori elitele se plasează, sinucigaş, în afara realităţii. Sunt ca ăia veniţi de la Istanbul să adune taxe şi impozite. Problema la noi este dacă zona deciziei reale, care e restrânsă, optează pentru o formulă de construcţie serioasă care să opereze şi să utilizeze valori şi să elaboreze un plan pentru ţara asta sau o să meargă aşa, anapoda. Indiferent de aceştia, România va trăi în ea însăşi în continuare, pentru că România nu înseamnă statul român, să ne înţelegem.

Această organizaţie statală mai are mult de lucru până să ajungă la nivelul care să-i dea dreptul să vorbească, nu juridic sau administrativ, ci moral şi efectiv în numele României reale. Să nu uităm că românii au putut trăi foarte bine şi fără stat, iar state mult mai puternice au vrut, fără succes, să-i disloce şi să-i aibă sub control.

Să facem un tablou al României profunde: manele, cocalari, impostori etc... E România profundă pe cale de dispariţie sau e doar o percepţie?

Aia nu e România. Ce înseamnă, pentru dimensiunea unui popor, că nu-ştiu-ce cântecele sunt la modă sau cine-ştie-ce nepricepuţi apar temporar în prim-planul efemer al unei vieţi publice tip „Mambo Siria”? Peste 50 de ani toate vor fi uitate aşa cum dumneavoastră aţi uitat o durere de cap care v-a necăjit câteva minute acum trei luni. Ce, dumneavoastră puteţi fi redus la cele două minute în care aveaţi o trecătoare indispoziţie?

În biografia poporului român ăştia de-acum nu sunt nici măcar o gripă, sunt o amărâtă de migrenă. Poporul român are, pe de o parte, o memorie fabuloasă, dar şi o forţă zdrobitoare incredibilă. Pot fi perioade de 20-30 de ani în care unii au impresia că ne clătinăm. Eh, ne-am mai clătinat şi noi uneori, dar nu pentru mult timp. Mulţi ne-au cântat prohodul, dar la parastatas au constatat că ei erau, săracii, cei care îşi dădeau duhul. Nu murim, nu am nicio teamă de asta.

Nu sunteţi prea optimist?

Deloc, sunt doar realist. Să nu confundăm trăirile şi experienţele şi necazurile noastre temporare cu percepţia poporului în ansamblul său. Sunt lucruri net diferite. Poporul român nici nu observă mărunţişurile acestea care unora li se par măreţe: nu-ştiu-care ministru, nu-ştiu-care deputat, nu-ştiu-care sultan. Şi toate popoarele sunt aşa.

Ele pot răbda un sistem nedrept, o administraţie opresoare, dar, de fapt, aproape că nici măcar nu le observă. Popoarele sunt partenerele lui Dumnezeu, nu ale ONU. La ONU se duc preşedinţi, miniştri. Popoarele fac parte din altă „organizaţie”, care e eternă şi nemuritoare.

Multă lume aştepta implicarea lui Marian Munteanu într-un proiect social. Evitaţi să discutaţi despre anumite persoane. Vă e teamă de cineva?

Nici poveste! E adevărat că unele instituţii dau, uneori, semne, că le preocupă modesta mea persoană. Le urez tuturor sănătate. Nu mă ocup de o persoană sau alta anume, pentru că pur şi simplu nu mă atrage acest mod de abordare a problemelor. Şi, nefiind implicat în niciun fel de acţiune politică, nu mi se pare de folos pentru nimeni să mă amestec în conflictele actuale. N-ar avea niciun rost.

Mergeţi în logica poporului?

Aşa mi se pare normal. Când eram student, am fost alături de generaţia mea, şi atât cât ne-am priceput, am încercat să fim utili societăţii româneşti şi valorilor sale constitutive. Acum, ca profesor, împreună cu mulţi alţi colegi de generaţie, trăiesc retras în profesiunea mea, încercând să fiu, astfel, de o cât de mică utilitate semenilor mei.

„Trebuie să ne întoarcem la clasici”

Cum credeţi că ar caracteriza Petre Ţuţea situaţia în care ne aflăm?

Probabil: „Ce merităm aia avem!“ Bătrânul aducea întotdeauna elogii marelui popor român, pe care-l iubea şi-l respecta, dar avea şi critici severe la adresa concetăţenilor săi. Prin „Ce merităm aia avem!“ ar fi putut spune că, dincolo de condiţionări obiective, de intervenţii nefericite cărora noi le-am căzut victime, avem şi partea noastră de vină pe care trebuie să ne-o asumăm. Atât putem, atât facem.

Dacă ar fi destui oameni cu adevărat preocupaţi de acest simţământ al datoriei, dacă oamenii vor reînvăţa să respecte ceea ce ne defineşte cu adevărat, atunci lucrurile se vor îndrepta. Cât timp poporul acesta, prin puterile lui reale – care stau în familii, în instituţiile sale comunitare, care nu trebuie confundate cu cele administrative – întârzie şi se complace în stadiul în care se găseşte acum, înseamnă că asta trebuie să avem. Trebuie să ne întoarcem la clasici….

Şi Eminescu e considerat depăşit...

Sunt ignoranţi care nu înţeleg nimic. Sunt unii care au citit „Mai am un singur dor“ şi cred că l-au înţeles pe Eminescu. E nevoie de ceva mai mult…

Public, numai Tudor Gheorghe îşi mai asumă rolul de restituitor de tradiţii...

Tudor Gheorghe este un truditor de mare talent în slujba  culturii române autentice şi, prin tot ceea ce face, o valoare a elitei artistice reale.

Putem exporta spiritualitate în Occident?

O facem de 2000 de ani!

Dar occidentalii nu ne cunosc...

Nu trebuie. Dacă eu vreau să ajut un bolnav, trebuie să scrie neapărat în ziare?

În contextul actual, se aşteaptă ca România să vină cu ceva.

Acolo e vorba de statul român, cu precarităţile şi erorile sale. România însă participă permanent la fluxul necontenit al vieţii spirituale a continentului şi a lumii. Cu puterile noastre, atâtea câte sunt, cu valorile noastre, atâtea câte sunt. Că ele nu sunt recunoscute „oficial”, că nu se dau diplome sau medalii e puţin semnificativ în raport cu rolul nostru în simfonia popoarelor acestei lumi. Dumnezeu le vede pe toate, aşa cum sunt.