FOTO Tedy Ursuleanu, supravieţuitoare Colectiv: „În unele localuri, situaţia este mult mai gravă în prezent“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Tedy Ursuleanu are o proteză bionică de puţin timp FOTO Eduard Enea, Adevărul
Tedy Ursuleanu are o proteză bionică de puţin timp FOTO Eduard Enea, Adevărul

Duminica viitoare, pe 30 octombrie, se împlineşte un an de la incendiul provocat de artificiile care făceau parte din spectacolul susţinut în acea noapte de trupa rock Goodbye to Gravity în Clubul Colectiv. 64 de tineri au murit de atunci şi peste 160 au suferit răni grave.

Unii dintre răniţi nu au ieşit de prin spitale nici până în ziua de azi. Anchetele deschise imediat după tragedie au scos la iveală multe lacune legislative şi foarte multe încălcări ale legii. De exemplu, deşi nu avea autorizaţie anti-incendiu, Clubul Colectiv, şi nu numai, funcţiona fără probleme în baza unei autorizaţii emise de Primăria Sectorului 4. Mai mult, cursul evenimentelor a devoalat şi probleme grave ale sistemului de sănătate, de la infecţiile din spitale până la scandalul dezinfectanţilor diluaţi. Tragedia de la Colectiv a dat semnalul unei revolte sociale care a dus la demisia premierului Ponta şi înlocuirea lui cu Dacian Cioloş.

Fostul premier, împreună cu ministrul de Interne Gabriel Oprea şi primarul Sectorului 4 al Capitalei, Cristian Popescu Piedone, au fost ţinta zecilor de mii de oameni scoşi în stradă de cumplita tragedie de la Colectiv. Dar azi, la un an de la tragedia care a ucis mai mulţi oameni ca accidentul de la Baloteşti, sunt cluburile şi restaurantele mai sigure? Are Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă protocoale de lucru mai eficiente? Dar spitalele, sunt mai pregătite? S-a ameliorat în vreun fel pericolul infecţiilor intraspitaliceşti? La toate aceste întrebări, ziarul „Adevărul” vă va răspunde în zilele următoare, inclusiv cu ajutorul unora dintre supravieţuitorii incendiului. Mariana Oprea sau Tedy Ursuleanu, cum este mai cunoscută, este una dintre victimele din Colectiv care, deşi a suferit arsuri de gradul II şi III şi şi-a pierdut toate degetele de la mâna stângă, azi este o persoană activă care luptă să schimbe ceva în România.

Adevărul: Ai de puţin timp o proteză bionică, pentru care ai fost numită îmblânzitoare de roboţi... Cum te descurci?

Tedy Ursuleanu: Un copil mi-a zis că sunt îmblânzitoarea de roboţi... Mi s-a părut foarte drăguţ. Am, într-adevăr, accesibilitatea lucrurilor pe care nu le puteam face până acum. Proteza are doi senzori în lateralul palmei şi doi în mijloc. Senzorii preiau mişcarea muşchiului şi pot închide sau deschide palma. Pentru mişcările individuale ale degetelor trebuie să folosesc un soft care are setări prestabilite. Mi s-a spus să o folosesc treptat, din ce în ce mai mult şi o dată la jumătate de oră trebuie să îmi scot mâna din proteză, pentru că transpiră şi afectează senzorii. Va trebui, probabil, să facă nişte găuri în palma protezei, pentru a respira pielea.

Cealaltă mână cum este? Trebuie să ţi se mai facă vreo intervenţie?

La cealaltă mână îmi pot mişca doar patru degete, al cincilea este blocat. Am avut fractură de os şi mi-a fost lipit de prima falangă şi stă într-o poziţie incomodă, mă incomodează să strâng pumnul, de multe ori mă lovesc şi sângerează. Va trebui să mă operez la el şi apoi să îmi pun nişte proteze biomecanice. Şi mai am implantul de păr.

Cum ai ajuns la opţiunea protezei?

Fratele meu, când a auzit că mi-au fost amputate degetele, a încercat toate variantele de recuperare, înlocuire. S-a pus în discuţie implantul de degete, numai că în România nu se fac. Trebuia să aştept mulţi ani un donator compatibil de vârstă apropiată cu mine şi de acelaşi sex, cu ADN compatibil. În plus, mai e şi problema acordului. Dacă familia donatorului nu e de acord recoltarea nu se poate face. Erau foarte multe lucruri de luat în calcul. Şi dacă ar fi fost bifate toate lucrurile astea, mai exista riscul ca organismul meu să refuze implantul. Ar fi fost un şoc prea mare psihic, fizic, aşa că am preferat să găsesc o variantă mai curând de realizat şi mai puţin invazivă.

Mai faci terapie?

Fac în continuare. Am fost şi la terapie de grup, şi individuală. La terapia de grup au venit şi părinţi, şi supravieţuitori. În prezent, sunt monitorizată de psihiatrul Spitalului Militar, am şi medicamentaţie prescrisă. Am făcut o pauză de câteva luni crezând că nu mai am nevoie de pastile şi că sunt ok, dar acum iau din nou.

Coşmaruri? Atacuri de panică?

Da. Au revenit nişte valuri de senzaţii mai puţin plăcute. A trebuit să continui tratamentul. Şi la psiholog merg, tot la Spitalul Militar. Mă duc de câte ori simt nevoia, nu am vizite programate. Am făcut şi cu alţi specialişti în domeniu, care s-au oferit în mod voluntar să ne ajute. Din cunoştinţe, oameni pe care nu îi cunoşteam înainte. Cred că am fost la şapte sau opt specialişti, un psihiatru şi restul psihologi, pentru că fiecare are alt mod de abordare şi am încercat să îl găsesc pe cel cu care mă înţeleg cel mai bine.

Ţii legătura cu vreun cadru medical?

Da, m-a sunat o asistentă de la Colţea. Am mai vorbit cu ea. Pentru mine a fost un şoc atunci, mi-a povestit lucruri pe care eu nu le mai ţineam minte. Am aflat chiar că în salonul unde am stat internată erau colegi de facultate cu mine pe care nu i-am recunoscut.

Ţi-au murit prieteni...

Da. (Îi dau lacrimile)... Trece greu. Încerc să nu mă gândesc, dar este inevitabil lucrul acesta. Nu am trecut nici eu peste, nici acum.

Părinţii? Mama?

Sunt ok acum. Au avut şi ei un şoc. Au încercat şi mama, şi fratele meu să fie o piatră de hotar, să mă ridice la liman în perioada imediat următoare evenimentului din Colectiv. Cât eram la Viena, încercam să mă obişnuiesc cu gândul că am trecut prin ce am trecut şi că acum sunt altă persoană, trebuie să mă adaptez la o altfel de viaţă. Mi-era teamă, nu ştiam ce aveam să fac în continuare. Mama  era aproape de vârsta de pensionare, s-a pensionat să poată avea grijă de mine. Mă gândeam că o să stea cumva tot timpul în spate şi o să-mi dea tot timpul să mănânc cu lingura, că o să mă îmbrace, că o să mă dezbrace toată viaţa şi mă speria gândul ăsta. Mă gândeam că nu o să pot lucra, că nu o să pot face nimic.

Ai povestit că în noaptea incendiului în primul moment nu te-ai panicat...

Aşa e. Chiar îmi spuneau amicii să ieşim, să ne îndreptăm spre ieşire. Eram într-o rochiţă cu bretele. Era foarte cald înăuntru, îmi lăsasem paltonul la garderobă şi mă gândeam că o să trebuiască să îmi scot bonul, să stau la coadă, să îmi iau paltonul, să ies afară, să stăm două – trei minute, după care să fac acelaşi lucru pentru a reintra. Mă gândeam că aveam un traseu care dura mult timp şi m-am gândit că oricum ne întoarcem. Mi-a trecut prin cap că va fi stinsă flacăra imediat şi că nu are sens să mă panichez în momentul respectiv.

A durat câteva secunde până când focul a ajuns la tavan şi atunci mi-am dat seama că este grav şi că nu se soluţionează aşa de rapid. Eram cumva pe la mijlocul sălii, dar în faţa barului. Nu eram nici spre mese, nici spre ieşire. Atunci mulţimea s-a împărţit. Au rămas cei care făceau poze şi filmau, erau calmi, şi ceilalţi care se îmbulzeau. Eu venind din spate a trebuit să ocolesc toate mesele pe care se aflau tricourile şi albumele spre vânzare, dinspre bar, spre container. Am făcut un ocol şi am ajuns în faţă unde se strângeau practic toţi.

Şi...    

Mi-am prins piciorul în ceva. Nu ştiu în ce mi-am prins piciorul, erau nişte chestii aruncate, căzute, nu ştiu, lângă intrare, dar mi l-am prins atât de tare încât nu am reuşit să mi-l eliberez oricât am încercat să mi-l smulg de acolo. Chiar şi în momentul în care au venit să mă scoată s-au chinuit foarte mult. Am zis că ies fără picior. Am zis «scoate-ţi-mă oricum de aici».

Ce a urmat?

Mi-am acoperit instinctiv faţa. Nu ştiam ce să fac. Au fost persoane, am auzit ulterior, care au strigat să ne ţinem respiraţia, să ne lăsăm jos, dar au trecut pe lângă mine toate, a fost un moment de panică, nu ştiu. M-am gândit că nu mai ies de acolo. În momentul în care am văzut că vine flacăra şi mi-am acoperit faţa cu mâinile, am simţit efectiv cum sunt înconjurată de un val de căldură. Îmi auzeam părul sfârâind. Atunci mi-am zis că asta a fost tot, That is it! Eram ferm convinsă că nu voi ieşi de acolo...

A urmat spitalizarea: Colţea-Militari-AKH Viena... Diferenţe mari?

La Colţea am stat două-trei ore. Am ajuns la Militar, iar de acolo am fost transferată la Viena pe 7 noiembrie. O lună şi jumătate am stat în comă indusă. Diferenţele pentru mine au fost foarte mari. Nici nu mai ştiu care a fost prima dispută pe care am avut-o la Viena. O domnişoară asistentă încerca să mă convingă să merg la duş, eu nu stăteam pe picioarele mele la momentul respectiv. Aveam răni deschise.

Mă gândeam numai la presiunea apei care vine pe răni şi nu suportam psihic şi domnişoara tot încerca să mă convingă. A doua zi, a convins un medic să îmi spună că este necesar să îmi fac duş. Am fost dusă cu căruţul, acolo sunt băi imense, a dat drumul la muzică şi a dansat în faţa mea, în momentul în care eu ţipam de durere sub duş. Acolo nimeni nu stă la discuţie. Ştie toată lumea ce are de făcut, vine, îşi face treaba şi a plecat. Este o industrie care se axează pe salvarea pacientului în cazuri-limită şi producţia banilor. Nu te întreabă nimic, nu îi interesează.

Ai fost intubată. Cum şi când ai început să vorbeşti?

Ştiu din Militar că eram intubată şi nu puteam vorbi. M-am trezit în Viena că nu aveam voce. Ai mei mi-au zis că nu voi putea vorbi o perioadă, a fost terifiant că nu mă aud, că nu am voce, încercau să îmi citească de pe buze şi nu reuşeau, pentru mine era un chin total să repet acelaşi cuvânt şi ei să nu îşi dea seama ce vreau să zic. La câteva zile după ce am ajuns în Viena, mi-au pus un aparat cu buton, trebuia să fie apăsat butonul ca să pot vorbi, doar că eu nu puteam să duc mâna la gât. Doamna psiholog de acolo, Raluca Jacono, o româncă care profesează în Viena şi a cerut să facă voluntariat cu noi pentru că ne-ar fi fost mult mai uşor să comunicăm în română decât în engleză, mi-a scris pe un plasture ”Apasă-mă”, fix ca la ursuleţi. (Râde)...Traheostoma s-a închis la cinci luni, în luna martie.

Ţii legătura cu alţi supravieţuitori?

Da, mai mergem la concerte, ne mai întâlnim. Sunt persoane pe care le-am cunoscut după Colectiv. O parte au fost pacienţi la Militar şi mai veneau la schimbatul bandajelor şi la monitorizarea de după. Eram internată şi mai veneau la mine şi stăteam în salon. După ce am fost externată, am plecat la Constanţa trei săptămâni pentru tratamentul în camera hiperbară şi acolo am fost cazaţi în aceeaşi pensiune. Practic ne-am cunoscut mai bine, ne-am simţit în largul nostru.

Poate fi vorba acum de o gaşcă Colectiv?

Da...

Sunt supravieţuitori care nu iau legătura cu voi?

Sunt...Eu am încercat să păstrez legătura cu ei, dar sunt foarte afectaţi, pentru că le-au murit mulţi prieteni, soţi, soţii. S-au retras din viaţa socială. Sunt cazuri în care şi familia este acceptată destul de greu, ce să vorbim de persoane necunoscute. Nu insist, pentru că am trecut şi eu pe acolo. Au fost zile în care nu am vrut să văd pe
nimeni.

Când erai mică ce visai să te faci?

Voiam să devin actriţă, sculptoriţă, pictoriţă. În general în artă aş fi vrut să rămân. La un moment dat chiar am vrut să devin designer vestimentar.

Până la urmă ai ales arhitectura...

Da, fratele meu a fost de vină aici. Este mai mare cu nouă ani, iar eu când treceam clasa a V-a, el deja dădea prima admitere la Universitatea de Arhitectură. Din păcate, prima lui încercare a eşuat din cauza examenului de matematică. Dar a văzut că cei mai talentaţi oameni de acolo veneau din Tonitza şi le-a zis alor mei...ce ar fi s-o dăm la Tonitza şi o să vadă ea ce face mai încolo. Am terminat acolo liceul şi am tot oscilat pe perioada liceului unde să merg mai departe...Până la urmă, virusul luat de la frate-miu a fost cel mai bine implementat pe parcursul evoluţiei mele.

Ce visezi acum?

Să ajut. Să aduc oamenilor mâinile de care au nevoie. Voi încerca să strâng fonduri şi să susţin producerea protezelor pentru alţi pacienţi care nu îşi permit. Am fost contactată de nişte tineri ingineri pe robotică care, în prezent, fac tot felul de roboţi subacvatici şi drone, echipamente medicale. Au participat la diverse concursuri. Vor să se specializeze pe protezarea bionică.

M-au contactat pe mine, pentru că vor să facă un prototip pentru  o persoană care să îl folosească, să le dea un feedback, astfel încât să se îmbunătăţească ca profesionalişti în domeniu şi să poată oferi ulterior o proteză bionică făcută în ţară la preţuri mult mai mici, până la de 30 de ori mai mici decât cele din afară. Câteva mii de euro. Mi se pare un start-up incredibil pentru cei care au nevoie. Şi în familia mea s-au pus nişte probleme la început, nu ştiam de unde să facem rost de 90.000 de euro ca să-mi pot pune mână bionică. A fost un stres. Victimele din Colectiv nu vor protezare bionică, din ce ştiu eu, pentru că majoritatea au părţi de falange ale degetelor şi trebuie să le elimine de tot pentru a pune proteze bionice.

S-au obişnuit aşa şi îi înţeleg. Nici nu mai vor să treacă prin perioada asta de spitalizare, de recuperare. În schimb, inginerul care mi-a propus să colaborăm susţine că poate face şi proteze biomecanice, aşa cum au victimele de la Colectiv nevoie. Sunt mult mai ieftine, se rezumă la câteva sute de euro, practic redă mobilitatea unei mâini. Sunt mai naturale, uşoare, fără baterii.

Desenezi...

Da. După Colectiv, primul desen l-am făcut în Spitalul Militar, după ce m-am întors din Viena. Desenez mult mâini, stigmate, portrete ţipând.

Ce artist îţi place?

Unul dintre ei este Zdzislaw Beksinski, pictor polonez, cunoscut pentru maniera sa gotică şi barocă.

Ţi-ai făcut tatuaje...

Mai ales după ce mi-au mutat tatuajul de pe picior. Am avut un tatuaj pe picior şi a ajuns grefă pe mână. Tatuajul ăla chiar era în lucru la momentul Colectiv. Acum este compromis, va trebui să îl acopăr cu un alt desen. Tatuajul de pe scalp era programat de anul trecut, din momentul în care m-am ras pe o parte, dar nu ştiam exact nici ce să-mi fac, nici când. Aveam o idee despre ce, dar s-a dovedit a nu fi aceeaşi în final. Este o imagine creată cu efect de fum. Pe piept mi-am tatuat un citat din „The day we die” .

Cum vezi subiectul Colectiv în presă?

Mă deranjează că subiectul Colectiv se discută la sume rotunde, la jumătate de an, la un an, dar nu şi în restul timpului. Nu este un subiect urmărit constant şi nu se încearcă o soluţionare. Măcar pentru viitor, pentru că, pe 1 octombrie, de exemplu, am fost într-un club bucureştean, am vrut să ajung la un concert, dar mi-a fost imposibil, pentru că era din nou foarte multă lume, era la etaj, iar accesul se făcea greoi. Tocmai când mă pregăteam să urc coborau oameni şi spuneau că nu se poate respira înăuntru. În unele localuri, situaţia este mult mai gravă în prezent decât a fost în Colectiv, atunci. Noi eram cumva la parter, eram cumva aproape de uşă, de ieşire. Clubul era mult mai în siguranţă.

Cum te descurci la muncă?

Colegii mă favorizează. Nu am fost pe teren, pentru că nu pot sta în soare. Pielea suferă la soare. Lucrez doar din birou. Folosesc Autocad-ul ca program de bază, este mult mai simplu decât orice alt soft. Softurile grafice necesită şi combinaţii de tastatură odată cu mouse-ul. Aici pot folosi mouse-ul, îl eliberez, tastez comanda şi apoi revin cu mâna dreaptă. Aşa am lucrat până acum. De când am proteza bionică nu m-am întors la job, ca să văd cum mă descurc exact. Am folosit tastatura acasă şi încerc pe cât de mult să mă obişnuiesc cu ea. Momentan nu am gestica de a folosi mâna stângă. M-am obişnuit fără şi, ştiind că nu mă prea ajută, fac totul cu mâna dreapta, iar stânga o las lângă mine. Acum îmi dau seama că mă pot folosi şi de ea şi trebuie să mă obişnuiesc.

Cum te-ai angajat după Colectiv? Înainte ai lucrat la o firmă de publicitate.

Da, imediat după externare, mai multe persoane, împreună cu domnul Eugen Iancu, de la Asociaţia Colectiv GTG, am încercat să ne găsim în primul rând o activitate care să ne ajute să socializăm din nou. M-a ajutat enorm, pentru că, ok, nu puteam să fac o sută de lucruri, dar puteam să fac un lucru, iar acel lucru a contat cât cele o sută pe care nu le puteam face. Satisfacţia era enormă. Am vorbit cu diverse persoane care ne-au găsit posturi în diverse societăţi, care aveau nevoie să îşi ocupe anumite posturi. Chiar râdeam cu un amic care este kinetoterapeut şi nu se poate ajuta nici pe el. A studiat, a lucrat în domeniu şi acum nu se poate ajuta. Acum lucrează pe un cu totul alt post, la care s-a putut adapta cât de cât uşor, nu are nevoie foarte mult de mâini, în schimb partea mai puţin bună e că trebuie să facă foarte multe drumuri, chiar şi prin soare şi trebuie să se protejeze constant.

Ce faci pe 30 octombrie?

Voi merge la concertul organizat de „Împreună rezistăm”, în Quantic.

Cine este Tedy

Mariana Oprea s-a născut în Bucureşti, pe 12 februarie 1987. A absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”. Apoi, la îndrumarea fratelui ei, s-a înscris şi a urmat cursurile Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”. Este arhitect. Pentru o scurtă perioadă, chiar înainte de incendiul din Colectiv, a lucrat ca graphic designer la o firmă de publicitate.

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite