Dumnezeu nu e un nemernic de-al vostru. Şi nici un piroman

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Tragedia din noaptea de 30 octombrie ne-a lăsat autentici, ne-a predat pe noi - în forma noastră esenţială - nouă înşine. Ne-am arătat chipul şi asemănarea în cea mai agresivă formă a eului, ne-am demonstrat cine suntem, cum arătăm în traumă şi posttraumă colectivă sau dacă înţelegem ceva despre aproapele nostru. Nu aproapele-distanţă, ci aproapele-umanitate.

Cei care vorbesc despre dreptatea retributivă, despre Dumnezeul pedepsitor, despre “rock şi alţi demoni”, despre conspiraţii şi “sărbători satanice”, despre “pervertirea tineretului” sunt dincolo de bine şi de rău. Vor rumega moartea în plin delir mistic, în meschinăria şi nemernicia lor. În îndreptăţirea lor de animale costelive gata să îşi înfigă colţii într-o tragedie ca să îşi verse propriile religii, axiome şi nemulţumiri. Dar, nu despre îndreptăţiţi aici.

De două zile, ştiu cum arată binele. Nu de la Kant şi din filosofia morală, ci de la sutele de tineri care au donat sânge aliniaţi pios în cozi. Nu din Noul Testament, ci din dedicarea, grija, iubirea faţă de semeni şi de profesie a medicilor români. A medicilor pe care unii dintre politicienii români îi insultă prin ticăloşia lor de fiinţe mici care decid destine şi care “le mai dau ceva la salariu” cât “să le închidă gura”. A asistentelor şi infirmierelor plătite cu 1200 lei pe lună. Ca oamenii aceştia arată Dumnezeul meu: ca medicii şi asistentele care au făcut gărzi lungi şi au văzut cum arată moartea tânără, ca brancardierii şi prompierii care au purtat pe braţe oameni din care curgea carnea şi viaţa, ca tinerii care au donat sânge la primele ore, ca toţi cei care au împărţit dulciuri şi apă donatorilor şi familiilor, ca toţi cei care au scris listele cutremurătoare cu numele victimelor. Ca Adrian Rugină, rockerul care s-a întors în clubul-crematoriu ca să salveze oameni cu preţul vieţii, ca tânăra arhitectă Cătălina Ioniţă, care murit alături de iubitul ei, de Mihai Alexandru, după ce scăpase cu bine din flăcări. Şi ca mulţi ca ei. Dumnezeu arată ca fiecare dintre aceşti oameni.

De doua zile, am văzut ca România e salvată, totuşi. Am citit relatări ale unor necunoscuţi implicaţi în efortul de salvare, ale celor care au scăpat şi îşi căutau iubitele, iubiţii, prietenii, cunoscuţii, ale unor oameni care nu au pierdut pe nimeni cunoscut, dar au trecut toate testele umanităţii. Oameni despre care nu ştiu nimic, decât că ei sunt binele. Am simţit pentru prima dată vocea colectivă a binelui. Oameni care iubesc, au grijă şi bun simţ, respectă durerea, ştiu cum arată solidaritatea, oameni care m-au timorat prin curajul şi bunătatea lor. Oameni dispuşi să doneze grefe piele, gata să îşi dea pielea pentru semenii lor! Ei sunt Binele. Ei sunt Dumnezeu. Nu cei care îl revendică îmbucătăţindu-l şi transformându-l într-un pedepsitor care şi-a întors faţa de la noi. Pentru ca Dumnezeu nu e un nemernic de-al lor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite