Două manipulări de partid şi de stat: colaboraţionismul Regelui Mihai şi primirea Ordinului Victoria

Pe 30 decembrie 2017, s-au împlinit 70 de ani de la abdicarea regelui Mihai. Acest eveniment a fost speculat în mai multe moduri. În special admiratorii mareşalului Ion Antonescu, mai degrabă comunişti convertiţi la naţionalism decât antonescieni veritabili, încearcă să prezinte gestul regelui fie drept laşitate fie, mai degrabă, ca pe o trădare comisă de rege faţă de poporul român.

Analiză realizată de *George Scarlat

În treacăt fie spus, varianta „trădării“ are toate ingredientele propagandei, inclusiv lipsa de logică. Dacă din punctul de vedere al acestor adversari monarhia în general, şi regele Mihai în special, au fost o nenorocire pe capul ţării, atunci respectivii ar fi trebuit să salute abdicarea regelui şi instalarea mirificei Republici Populare Romîne (sic), nicidecum să deplângă evenimentul şi să-l considere o trădare comisă de rege faţă de poporul său. Un fost înalt demnitar român a ajuns până într-acolo cu mitocănia încât a afirmat la un post de televiziune că „regele s-a băgat slugă la ruşi“, pentru că a acceptat să abdice.

Conjunctura în care s-a petrecut abdicarea trebuie reamintită. La Bucureşti se afla la putere guvernul comunist Petru Groza 2, instalat după alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946. Comuniştii controlau Ministerul Afacerilor Interne prin Teohari Georgescu şi Ministerul de Război prin Emil Bodnăraş, iar armata, poliţia, jandarmeria, serviciul de informaţii, se aflau în plin proces de epurare care viza înlocuirea ofiţerilor fostei armate regale cu cadre ale PCR. Regele Mihai nu avea nicio putere.

Probabil ca să sublinieze viciul de consimţământ care lovea actul abdicării, regele povestea că la Palatul Elisabeta, unde se afla în momentul abdicării, liniile telefonice fuseseră tăiate, iar garda palatului fusese înlocuită cu militari din Divizia „Tudor Vladimirescu“, o unitate a armatei sovietice alcătuită din foşti militari români căzuţi prizonieri pe frontul de Răsărit, iar apoi recrutaţi şi îndoctrinaţi în lagărele sovietice de prizonieri.

Precizările Maiestăţii Sale sunt, fără îndoială, utile pentru istorie. Însă sunt superflue din punctul de vedere al dovedirii viciului de consimţământ de care era lovită abdicarea. Dacă liniile telefonice de la Palatul Elisabeta ar fi funcţionat, oare pe cine ar fi putut suna regele Mihai pentru a veni în ajutorul său? Evident că pe nimeni. Ţara şi Armata se aflau în chingile ocupantului străin şi ale cozilor sale de topor comuniste.

Soldat rus la plimbare pe Bd. Magheru din Bucureşti, în dreptul cinematografului „Scala“

În România erau cantonaţi, în noiembrie 1947, aproximativ 130.000 soldaţi din Armata Roşie, inclusiv o flotilă cu 2500 avioane, după ce în 1946 fuseseră 600.000 de soldaţi ruşi, iar ţara noastră avea o frontieră comună de peste 1200 km cu URSS. În statele vecine, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia, precum şi mai departe, în Austria, Cehoslovacia, Polonia şi Germania de Est, staţionau milioane de soldaţi sovietici. Spre sud, Grecia se afla în toiul războiului civil care urma să se încheie abia în 1949, iar armata comunistă ELAS, sprijinită de Stalin, rezista cu îndârjire forţelor guvernamentale greceşti, sprijinite de britanici şi mai apoi de americani. Din punct de vedere militar şi geografic, România era izolată, la sute de km de Cortina de Fier şi trupele aliate. Nu mai avea nicio scăpare.

Februarie 1945. Churchill, Roosevelt şi Stalin la Conferinţa de la Ialta

Din punct de vedere politic, România era abandonată la cheremul sovieticilor. Tratatul de pace de la Paris din 1947 consfinţea sau formaliza înţelegerile anterioare dintre Cei Trei Mari, SUA, URSS, Marea Britanie la conferinţele de la Casablanca, Teheran, Ialta, Potsdam etc. Jumătate din Europa, de la fluviul Elba, care separa cele două zone de ocupaţie din Germania, occidentală şi sovietică, şi de la Trieste, pe graniţa iugoslavo-italiană, revenea Imperiului Comunist pentru următorii 45 de ani.

Acordul secret dintre Churchill şi Stalin privind împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. În România se negociase o influenţă de 90% sovietică şi 10% britanică.

De ce a abdicat regele Mihai?

În primul rând, se pune întrebarea de ce regele a mai rămas pe tron până pe 30 decembrie 1947, având în vedere contextul de mai sus. Unii se întreabă de ce regele nu a rămas la Londra, în noiembrie 1947, după cum spera guvernul comunist, atunci când Maiestatea Sa a participat la nunta verişoarei sale, actuala regină Elisabeta a Marii Britanii.

Mai mult ca sigur că regele nu se imagina şeful de stat, monarhul „Republicii Populare Romîne“. De altfel, în actul de abdicare se spune că:

„În viaţa Statului român s’au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, cari au creiat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat...instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat.“

În fond, afirmaţia din actul de abdicare exprima realitatea, şi anume că era de neconceput ca o „democraţie populară“, adică un stat comunist, să aibă în fruntea sa un rege.

Este rezonabil să credem că regele a rezistat şi s-a încăpăţânat să rămână pe tron până în 1947 pentru că, la fel ca cei mai mulţi români, nu putea accepta că s-a tras o Cortină de Fier prin inima Europei şi că România a nimerit de partea greşită. La fel ca părinţii şi bunicii noştri, regele Mihai îi aştepta pe americani, iar în 1947 asemenea speranţe nu păreau zadarnice, în ciuda aranjamentelor precedente dintre sovietici şi occidentali. În 1945, devenise preşedinte al SUA Harry S. Truman, care spre deosebire de predecesorul său Roosevelt, prietenul lui „Uncle Joe“ (Stalin n.n), se arăta foarte hotărât să respingă expansiunea comunistă. Pe 11 martie 1947, Truman a ţinut un discurs istoric în faţa Congresului SUA în care a prezentat măsurile sale de combatere a „pericolului comunist“ în întreaga lume şi a cerut Congresului să aloce 400 milioane dolari pentru Grecia, unde forţele guvernamentale se luptau cu gherilele comuniste, dar şi pentru Turcia, ameninţată la rândul său de URSS. La fel ca majoritatea românilor, regele Mihai credea că e doar o chestiune de timp până vor veni americanii să ne salveze. Miza lui era să reziste până la venirea americanilor, dar atunci când, în ziua de 30 decembrie 1947, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej i-au cerut abdicarea, era clar că jocul se terminase. Toate speranţele au fost spulberate şi regelui Mihai nu-i mai rămânea decât să plece în exilul său despre care atunci nu ştia că va dura o jumătate de secol.

Prinţul Kirill al Bulgariei FOTO Agenţia de Stat a Arhivelor din Bulgaria BASA-3K-15-273-9

Masacrarea elitei conducătoare din Bulgaria

În 1943, la numai 49 de ani, a murit în mod surprinzător regele Boris al Bulgariei. Se bănuieşte că a fost otrăvit de medicul german Hans Eppinger, un criminal de război care îşi experimenta otrăvurile pe deţinuţii din lagărul de concentrare de la Dachau. Se pare că Eppinger l-ar fi otrăvit şi pe premierul grec Ioannis Metaxas. A fost proclamat rege al Bulgariei Simeon, în vârstă de şase ani, fiul lui Boris, sub regenţa lui Kirill, fratele regelui Boris.

Bulgaria era o prietenă tradiţională a Rusiei, eliberatoarea sa de la 1878 de sub jugul turcesc. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Bulgaria şi URSS nu numai că nu s-au aflat în stare de război, dar au menţinut şi relaţii diplomatice până la data de 5 septembrie 1944, când URSS a declarat război Bulgariei. Pe 8 septembrie, trupele sovietice, venind din România, au trecut Dunărea în Bulgaria. Concomitent, la Sofia, ca urmare a unei lovituri de stat, puterea a fost preluată de agentura sovietică din „Frontul Patriei“, o coaliţie condusă de comuniştii bulgari în frunte cu celebrul agent al Komintern Gheorghi Dimitrov. După un simulacru de proces, cu trupele sovietice aflate deja în Bulgaria, puciştii i-au omorât pe prinţul Kirill, pe premierul Bogdan Filov şi pe generalul Mihov, cu toţii membrii ai Consiliului de Regenţă, pe membrii guvernului şi pe consilierii regali, precum şi 67 de membri ai parlamentului, în total 92 de persoane, care au fost împuşcate noaptea în cimitirul din Sofia, iar trupurile lor au fost aruncate într-o groapă comună. A scăpat doar copilul Simeon sau ţarul Simeon al II-lea, care urma să devină, printr-o ciudată întorsătură a istoriei, premierul Bulgariei între 2001-2005.

Această barbarie, de care ruşii erau pe deplin răspunzători, a şocat lumea civilizată şi fără îndoială că l-a cutremurat şi pe regele Mihai I al României. Era clar ce soartă l-ar fi aşteptat pe regele Mihai dacă ar fi refuzat să abdice. Ruşii şi agenţii lor din Balcani dovediseră de ce sunt în stare cu ocazia atrocităţilor din Bulgaria. Şi amintesc că Bulgaria era socotită de ruşi o ţară prietenă, pe când România fusese un inamic îndârjit pe durata războiului, iar regele Mihai era şeful statului român din perioada războiului.  

Regele a luat unica decizie raţională posibilă în acel moment, anume să abdice. Afirmaţiile de resortul istoriei contrafactuale, precum că regele ar fi trebuit „să reziste“ (cum? cu ce?) sau că ar fi trebuit să moară ca un martir decât să părăsească ţara, sunt inepte. Când a părăsit ţara, după Anul Nou 1948, mai mult ca sigur că regele nu s-a gândit că îi abandonează pe români, ci că se va întoarce triumfător odată cu trupele americane care, nu-i aşa, urmau să vină la primăvară să elibereze Europa de Est şi pe români de tirania bolşevică. Aşa credea toată lumea, iar ignorarea contextului de atunci înseamnă anacronism, istorie contrafactuală, sau de-a dreptul falsificarea şi vulgarizarea istoriei.

Defăimarea regelui salvator

De câţiva ani circulă pe internet o fotografie ce se vrea demascatoare pentru rege, un soi de „dovadă“ a presupusei trădări a românilor de către Maiestatea Sa şi a colaboraţionismului cu ocupanţii sovietici. În cele mai multe cazuri, poza nu este publicată conform cu originalul, ci este decupată, pentru a nu se vedea că este de fapt un facsimil din „New York Times“.

Regele Mihai împreună cu generalul sovietic Susaikov, şeful Comisiei Aliate de Control din România, la aniversarea loviturii din 23 august 1944 pe prima pagină a cotidianului american „The New York Times“.

Tocmai contextul, publicarea fotografiei în „The New York Times“ este cheia interpretării corecte a acesteia. După Stalingrad, când înfrângerea Axei devenise doar o chestiune de timp, între România şi Ungaria s-a dus un adevărat duel în stil western, „who blinks the first“ sau cine clipeşte primul. Ambele ţări erau conştiente că cea care va ieşi din război înaintea celeilalte va primi Transilvania ca bonus la conferinţa de pace de după război. Numai că ieşirea pripită din război a fi putut deveni un eşec soldat cu cumplite represalii din partea Germaniei. România a reuşit să iasă prima şi s-a detaşat în câştigătoare a duelului pentru Transilvania, însă Ungaria nu se resemnase deloc. În octombrie 1944, o delegaţie trimisă de Horthy s-a deplasat la Moscova pentru a discuta condiţiile unui armistiţiu, precum şi pentru a reuşi să obţină Transilvania în schimbul ieşirii Ungariei din război. Numai că era prea târziu. România ieşise din război la 23 august 1944 şi, prin armistiţiul din septembrie 1944, URSS recunoscuse drepturile României asupra Transilvaniei. La data când delegaţia din Ungaria sosise la Moscova pentru a le cere ruşilor să-şi trădeze proaspătul aliat România în chestiunea Transilvaniei, trupele române şi sovietice deja eliberaseră Târgu-Mureş şi Cluj de sub ocupaţia hitleristo-horthystă şi se apropiau de Oradea şi Satu Mare. Ruşii au refuzat propunerile Ungariei. Însă Ungaria a continuat şi în ceasul al 25-lea, adică la Tratatul de Pace de la Paris, să facă lobby pentru cauza sa.

În timpul războiului, propaganda americană instituise un adevărat cult pentru URSS şi pentru Iosif Stalin.

Semnificaţia fotografiei din „The New York Times“ este aceea că a apărut într-unul dintre cele mai importante cotidiene din SUA, superputerea în devenire care urma să facă jocurile la Tratatul de la Paris. De unde România fusese inamicul, şeful statului român era fotografiat în uniformă militară cu generalul sovietic, iar gestul de aprindere a ţigării sugera camaraderie şi bărbăţie, manifestate de doi aliaţi. Nicidecum nu sugera colaboraţionism şi umilinţă, cum se încearcă să se prezinte acum, fie din neghiobie, fie din rea-credinţă de către adversari ai MS regele Mihai, adversari care în fond fac rău României, conştient sau nu. Cât despre prezenţa generalului sovietic alături de regele Mihai, aceasta era cât se poate de firească şi onorantă din punctul de vedere al cititorilor cotidianului american. În timpul războiului, propaganda americană instituise un adevărat cult pentru URSS şi pentru Iosif Stalin. Această linie propagandistică era necesară atât pentru mobilizarea şi încurajarea opiniei publice americane, prin prezentarea URSS drept puternicul şi loialul aliat al SUA, cât şi pentru justificarea în faţa contribuabilului american a imenselor sume date ca ajutor de război ruşilor. Fotografia este luată la Bucureşti de corespondentul Associated Press şi articolul a constituit o bună propagandă pentru România în vederea Tratatului de la Paris, care urma a fi semnat la doar câteva luni de la publicarea fotografiei. Caracterul avantajos pentru partea română al fotografiei, precum şi poziţia oarecum teatrală, poate chiar studiată, a regelui, ne-ar putea duce cu gândul că, de fapt, fotografia respectivă ar fi putut fi chiar opera propagandei româneşti.

Defăimarea regelui Mihai mai conţine şi linia de mesaj privind decorarea Maiestăţii Sale de către Stalin cu Ordinul Pobeda/Victoria, cea mai înaltă distincţie militară sovietică, pe care pe lângă regele Mihai au primit-o puţini străini, printre care Montgomery şi Eisenhower, comandanţii supremi ai forţelor britanice, respectiv americane. Gestul lui Stalin a avut o mare importanţă din punct de vedere propagandistic şi diplomatic. În vederea Tratatului de la Paris, unde să nu uităm, miza era apartenenţa Transilvaniei, Stalin a dat semnalul că România nu este un inamic învins, ci un aliat de nădejde. Este interesant că Stalin nu l-a decorat pe regele Mihai în timpul războiului, când decorarea ar fi putut viza mobilizarea efortului de război românesc, ci după război, în iulie 1945, când Stalin deja se văzuse cu sacii în căruţă. Ordinul „Victoria“ primit de la Stalin de către regele Mihai a constituit încă un semnal în vederea conferinţei de pace de la Paris.  Motivaţia decorării regelui Mihai, aşa cum rezultă din decretul de decorare semnat de Kalinin, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, este fără echivoc:

„Pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei.“

Această recunoaştere a meritelor României ca urmare a actului de la 23 august era încă o asigurare, cu aproape doi ani înainte de conferinţa de pace, că românii puteau sta liniştiţi în privinţa Transilvaniei.

Afirmaţia că decorarea regelui Mihai de către Stalin ar reprezenta o dovadă a „trădării“ Maiestăţii Sale reprezintă o neghiobie şi o rea credinţă patentă.

Ordinul Victoria/Pobeda, cea mai înaltă decoraţie militară sovietică a fost primită de regele Mihai ca o recunoaştere a meritelor României în victoria asupra nazismului.

Regele Mihai a făcut multe pentru România în scurta sa domnie, iar actul de la 23 august a fost salvator şi a avut consecinţe nebănuite. Se cunoaşte mai puţin că după război dictatorul iugoslav Iosip Broz Tito i-a cerut lui Stalin să-i permită anexarea Banatului la Iugoslavia, solicitare respinsă de Stalin.

În 1918, după destrămarea Austro-Ungariei, sârbii ocupaseră Banatul cu Timişoara, dar ca urmare a apariţiei armatei române şi a medierii Franţei, sârbii s-au retras din Timişoara şi s-au mulţumit doar cu o treime din Banat. În 1945 însă, Iugoslavia era considerată aliată de către „Cei Trei Mari“. Stalin îl considera personal pe comunistul Tito un tovarăş de încredere. La fel şi Winston Churchill, care şi-a trimis propriul fiu, pe Randolph Churchill, ca reprezentant militar şi diplomatic al Marii Britanii pe lângă armata de partizani a lui Tito. Randolph s-a paraşutat în Iugoslavia ocupată de germani, înfruntând mari riscuri. Dacă nu ar fi fost actul de la 23 august realizat de regele Mihai, iar, la sfârşitul războiului, o Românie prăbuşită sub conducerea lui Antonescu ar fi fost considerată un inamic ireductibil, probabil că nimeni dintre „Cei Trei Mari“ nu s-ar fi opus cererii lui Tito de anexare a Banatului la Iugoslavia.

Am scris aceste rânduri din respect pentru adevăr. De asemenea, pentru că acum Maiestatea Sa, regele Mihai I al tuturor românilor îşi doarme somnul de veci în cripta sa de la Curtea de Argeş şi nu se mai poate apăra. Rămâne să îi apărăm memoria noi, cei care am crezut în el. Dumnezeu să-l ierte!

*George Scarlat este membru în Consiliul de Experţi LARICS.