Deconspirări târzii

După experienţa atâtor decenii am putea spune că, în ciuda legii şi a unei instituţii anume create, deconspirarea foştilor colaboratori ai Securităţii a fost, în linii mari, un proces controlat.

Sunt oameni care au fost deconspiraţi devreme poate pentru că nu răspundeau comenzii sau pentru că adoptaseră poziţii anticomuniste şi revizioniste radicale. Nu putem uita un episod, primul, cel mai important, care urma să definească tot mersul lucrurilor şi care datează din 1990 atunci când am aflat cu stupoare că doi dintre cei mai aprigi ziarişti anticomunişti fuseseră informatori ai Securităţii. Unul era Sorin Mărculescu, care împreună cu colegul său mai tânăr Petru Clej scria cele mai bune cronici parlamentare ale vremii (într-o perioadă în care în Parlament se întâmplau cu adevărat lucruri importante), celălalt era Sorin Roşca Stănescu care se declarase explicit luptător împotriva Securităţii. A fost un şoc, căci cei demascaţi nu erau de la ziarul Azi, de la Adevărul sau alte oficine ale fesenismului securist, ci tocmai de la portdrapelul presei anticomuniste, ”România liberă”, care împreună cu gazetele ţărăniste, liberale şi cu Revista 22 constituiau frontul presei libere şi respectabile. Nu mai e nicio îndoială că dezvăluirea era o corecţie pe care Securitatea o aplica insurgenţilor! ”Vreţi dezvăluiri, vreţi deschiderea arhivelor, vreţi Punctul 8, atunci poftiţi, luaţi o mostră!”  Şi pentru că mulţi nu au înţeles şi nu s-au lăsat intimidaţi au urmat şi alte mostre care mai de care: Dan Amedeo Lăzărescu, Ştefan Agustin Doinaş şi alţii şi alţii în aşa fel, încât pretenţia de superioritate morală a anticomuniştilor să fie definitiv ruinată. Nu mai vorbim de zvonuri şi de interpretări deformate care nu îl scutiseră nici măcar pe Corneliu Coposu.

După primele deconspirări ”exemplare” şi corecţionare au mai fost şi alţi ziarişti care au fost daţi în vileag, dar tocmai ca sancţiune pentru că fuseseră la rându-le nesupuşi. Desigur greşiseră, dar după 1989 au încercat să se elibereze, purtându-se cu superbia celui cu adevărat liber. Şi au fost liberi, câtă vreme au acţionat ca atare. Dar nemărturisind, îngăduiseră Securităţii să-şi păstreze puterea asupra lor. Necazul era că n-aveau încredere că semenii i-ar fi iertat şi poate nu se înşelau. Nu exista iertare la vremea aceea, era doar o intransigenţă crudă care se opunea unei complezenţe laşe. Şi între ele era un gol care a oferit din păcate un nou spaţiu de manevră Securităţii.

În tot acest timp însă lucrătorii mărunţi, mediocri şi obedienţi au rămas nedescoperiţi. Ei perpetuau secretul, ascunşi îndărătul unui discurs dulceag-democratic, infuzat cu puţin ”human rights” ca garanţie a modernităţii, un discurs moleşitor menit să distragă atenţia de la tot ce însemna exigenţă, limpezime morală şi să o îndrume către postùri complezente şi laşe.

De la ”înălţimea” deceniilor trecute ni se arată clar că cei care n-au fost deconspiraţi în primul val, care au scăpat şi de al doilea şi al treilea, fie s-au pus la adăpost ieşind complet din viaţa publică, fie au continuat să cultive moliciunea etică, amalgamul, confuzia, împăciuitorismul. În ”Piaţa Universităţii” circula o vorbă, brutală în felul ei şi, aparent, simplificatoare: ”Cine este fesenist ori e prost ori securist!” Am mai putea nega astăzi, după toate câte s-au petrecut, după ce ne-am limpezit propriile perplexităţi, că era riguros adevărată? (Cu amendamentul major că reciproca nu se verifică).

Prin urmare urmărind viaţa publică din ultimii 20 de ani constatăm că aceia care se arătasară neutri, apatici, concesivi, binevoitori fără explicaţie, mari amatori de drepturile omului tocmai când venea vorba despre lustraţie nu făceau poate decât să dea expresie unor constrângeri nevăzute. Evident s-au mai pronunţat şi alţii contra lustraţiei, dar din cu totul alte motive şi abia târziu atunci când apăruseră profesioniştii intransigenţei care riscau să amplifice şi mai mult confuziile. Când, la un moment dat, exigenţa a devenit stil, când curajul s-a transformat într-o poză, intraserăm deja într-o eră nouă. Gesticulaţia etică care pretindea că moşteneşte opoziţia anticomunistă, deşi nu asuma niciun risc, era o altă specie de impostură, care complica peisajul, făcând ca ”moderaţii” condiţionaţi din umbră să pară de-a dreptul virtuoşi. Aceştia nu mai erau pur şi simplu inhibaţi şi moleşiţi, ci păreau a cultiva virtutea însăşi a moderaţiei, poate cea mai preţioasă într-o democraţie. Confuziile se ridicaseră la pătrat.

Ceea ce spunem în cele din urmă este că, în ciuda legii şi a unei instituţii anume create, deconspirarea foştilor colaboratori ai Securităţii a părut un proces controlat. Accesul la propriul dosar a permis la un moment dat multe deconspirări colaterale, dar în linii mari deconspirarea a funcţionat ca o supapă de siguranţă pentru cei care deţineau cheia arhivelor. Efectul acestei strategii întinse pe decenii a fost proliferarea în spaţiul public a unui discurs el însuşi controlat, încărcat de inhibiţii şi, evident, de complezenţă. Un discurs de aparentă raţionalitate şi moderaţie, care a contribuit copios, cu intenţie sau fără intenţie la dezorientarea generală.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle