Alina-Mungiu Pippidi: Ce vine după DNA? Trei îngrijorări
Anunţul unei evaluări a DNA, alta decît cea uzuală, de obicei superlativă, a Comisiei Europene prin MCV de către ministrul Justiţiei şi ruptura dintre două grupuri de procurori, care subminează DNA prin aducerea inspecţiei judiciare şi a CSM în conflict ca arbitri anunţă o perioadă în care DNA va fi invalidat din rolul de forţă conducătoare a anticorupţiei româneşti.
Acest rol era jucat de DNA din cauza lipsei de interes sau incompetenţei altor actori – în special guvernele României, prin ministere, agenţii de control şi prefecţi, a căror lipsă de intervenţie administrativă justifica preeminenţa celei penale. Nici cei mai notorii corupţi nu sunt înlăturaţi din funcţii în România pînă nu iau condamnări penale, precum sutele de vameşi periodic arestaţi, iar după o perioadă de timp reîncadraţi pe aceleaşi poziţii, făcînd munca anticorupţie inutilă. La fel, în demersul penal, închisoarea (după procese lungi, dar cu termene scurte şi multe suspendate) se foloseşte încă prea mult ca instrument de descurajare, în loc de restituirea prejudiciului şi o înlăturare din funcţie sau viaţa publică a celor implicaţi, pe o perioadă semnificativă de timp, consimţită într-o fază pre-proces ca alternativă la închisoare. În ţări unde ai putea aresta pe oricine care vreodată a fost implicat în finanţarea unei campanii electorale sau a distribuirii şi urmăririi unor contracte publice, acestea sunt politici păguboase, care au creat paradoxul unei anticorupţii judiciare de succes, dar a unei corupţii reziliente în aceeaşi măsură.
Or, ori de cîte ori aş fi scris eu însumi concluzii asemănătoare cu cea a ministrului Toader, pe care îl găsesc un om echilibrat, reprodusă mai jos, nu îmi pot suprima cîteva temeri majore:
„Norma penală este ultima barieră la care trebuie să se apeleze. Avem o strategie naţională anticorupţie, trebuie pornit de la prevenire, de la educaţie. Si DNA şi Legea 78 (legea specială privind faptele de corupţie – n.r.) trebuie sa devină ultimul, şi nu primul instrument în combaterea corupţiei”.
Integral de acord. Dar iată şi îndoielile mele.
Unu. Nici un ministru al Justiţiei pînă acum nu s-a dovedit a avea forţa implementării strategiei. Aceasta necesită ca ministrul Justiţiei să aibă un mandat de vice-prim-ministru şi să coordoneze toate politicile preemptive contra corupţiei publice. În materie de corupţie privată, Consiliul Concurenţei îşi face cu brio datoria, dar ideea că o strategie plasată la nivel de şef de serviciu poate deveni operaţională prin miniştri, prefecţi, ANAF, etc e o prostie. Nu a existat şi nu există încă o împuternicire reală a SNA prin plasarea ei la nivelul adecvat de putere şi coordonare. Altfel ajungem la penibilul de azi, cînd toţi responsabilii cu educaţia erau adunaţi la proiectul Universităţilor Curate acum cîteva zile dînd cu subsemnatul cum vor face ei şi pe viitor tot ce e posibil, ca şi pînă acum (nimic, adică), în vreme ce DNA ridica profesorii de la Carol Davila care sunt şpăgari cronici. Practic, în timp ce condamnăm plagiatul individual ca mare problemă, miniştrii plagiatori se reîntorc fără probleme, iar MEN renunţă la a mai evalua şcolile doctorale, lăsînd industria plagiatului instituţionalizat să prospere, şi asta sub cauţiunea preşedintelui Academiei, care a acoperit imediat golul lăsat de demisiile de conştiinţă de la CNACTDU, vezi aici. Or, ce poate face ministrul Justiţiei, care nu controlează prefecţi, instituţii corupte sau redundante de control sau acreditare în educaţie sau sănătate ca să pună în practică SNA? Să vorbească despre asta la televizor? Să pună frînă DNA?
Doi. În contextual actual, punerea în discuţie nu a celor care nu fac nimic (miniştri, agenţii de control) sau fac rău (parlamentari care propun legislaţie coruptă sau ineficientă, de exemplu cea privitoare la Curtea de Conturi), ci a celor care fac ceva, chiar dacă imperfect, de mila Elenei Udrea sau a lui Gigi Becali (cît au suferit eu în arest, etc), cu deschiderea pozibilităţii înlocuirii unui procuror general în timpul mandatului, şi aşa scurt, desi nu există probleme majore, poate fi sfîrşitul DNA. Toată lumea va înţelege, cum deja au înţeles cei care înregistrează discuţiile interne, că viitorul e al cui trage mai tare de scaunul LCK. Dacă aceasta e schimbată (LCK poate deveni oricînd viitorul Procuror European, e perfect poziţionată pentru asta, nu de cariera ei îmi fac griji) în timpul mandatului, mandatul, şi aşa slab, al succesorului ei va deveni o caricatură. Nu trebuie ca oamenii politici anchetaţi să poată schimba procurori, chiar dacă sunt integral de acord că şi procurorii trebuie să dea socoteală, că trebuie să se prezinte la Parlament cînd sunt chemaţi la discuţii despre alegeri, şi că nu trebuie să deschidă dosare de hărţuire la liderii politici, ci doar dosare serioase.
Trei. Evaluarea DNA o fi poate oportună, desi eu cred că evaluarea întregii anticorupţii este şi mai oportună. Dar cine are competenţa şi obiectivitatea să le facă? Inspecţia judiciară nu e calificată pentru aşa ceva - dacă ar reuşi ea să verifice corectitudinea procedurală, due process şi respectarea drepturilor acuzaţilor tot ar fi ceva, dar nici aici nu are mari performanţe. DNA nu o fi fost evaluat din 2007, dar nici nu are cine să îl evalueze. Cînd am organizat auditul Freedom House în 2005, pe bază căruia s-a reformat instituţia, s-a aplicat o metodologie care nu e comună la noi, amestec de policy analysis (s-a calculat de exemplu costul per condamnare) cu consultările (experţii străini nu au ratat pe nimeni din cei români sau pe actorii relevanţi din sistem, soluţiile au venit dinăuntru în mare măsură). Acest gen de obiectivitate nu e comun la noi, mai ales nu în proporie justă cu relevanţa. Ministerul Justiţiei a căutat ulterior să o găsească angajînd evaluări de la experţi străini ca Drago Kos, sau o echipă OECD, ambele rapoarte există, nu doar cel al lui Kos, dar nici unul nu îşi permite, fiind vorba de consultanţi externi care nu ştiu România bine şi sunt diplomatici, să arate ale cui sunt răspunderile sau să facă propuneri precum cea avansată de mine mai sus: ne trebuie un vice prim ministru responsabil cu buna guvernare.
De asta, a subordona riscul de la punctul doi unei analize de calitate incertă de la punctul trei mi se pare serios, şi chiar dacă susţin pe fond ceea ce spune ministrul Justiţiei, îl îndemn să mai reflecteze la calea cea mai bună. Şi pînă atunci să discute cu MAE să punem capăt finanţării româneşti la Academia anticorupţie din Viena, un loc unde ţările corupte îşi cumpără certificate de bună purtare şi unde oameni ca mine declină periodic să predea, din motive de integritate (am fost toţi listaţi profesori în şcoala lor doctorală, desi nu suntem, iar ei nu au o acreditare doctorală valabilă, ne-au scos numele de pe sit numai după intervenţii). Putem oricînd organiza educaţia anticorupţie la noi, de la miniştri la şcoli, dacă vrea cineva pe bune, şi una nu teoretică, ci pe bază de obiective, cum ajungem de aici la ce vrem să ajungem, dar să nu ne mai afişăm cu Azerbaidjanul, dacă se poate.
PS. Cum nu fac parte din cei care cred că soluţiile vin din altă parte decît tot din cadrul fiecărei ţări, puteţi citi critica ipocriziei anticorupţiei occidentale în editorialul meu din Le Monde.
Puteţi comenta acest text pe România Curată
Se încarcă comentariile...
