Când francezii ne rescriu istoria...

Cartea aceasta a fost atât de mult aşteptată...L-am cunoscut pe autor atunci când încă visa la ea, când încă îşi închipuia cum vor fi asamblate piesele acestui puzzle atât de ambiţios: să reuneşti tot ceea ce s-a scris în presa franceză despre România, despre revoluţia din România, nu atât pentru satisfacerea unei plăceri - cum ne văd alţii - cât pentru satisfacerea unei nevoi: aflarea adevărului.

Se spune, adeseori, că pentru a înţelege mai bine lucrurile trebuie fie să te distanţezi, fie să încredinţezi răspunsul unei terţe persoane, cea care priveşte cu obiectivitate lucrurile. Depărtarea ca remediu. Ce-a ieşit este totuşi imperfect.

Vineri, 5 decembrie, Radu Ciobotea va lansa la Paris, în Palatul Béhague, „casa" ambasadei României la Paris, cartea aceasta atât de aşteptată. Luni, 8 decembrie, sediul hebdomadarului L'Express va găzdui o dezbatere în jurul acestei cărţi, dedicată celor 25 de ani care au trecut de la Revoluţia din decembrie 1989. Momente în care, o simt, una din întrebările serilor va fi „dar totuşi, ce s-a întâmplat cu adevărat?"

Cartea lui Radu Ciobotea nu a reuşit să răspundă la această întrebare. O mărturiseşte chiar el, în deschiderea volumui intitulat „Journalistes français dans la Roumanie communiste" (Jurnalişti francezi în România comunistă, editura Horizons, 2014):

Este, inevitabil, o carte incompletă. Nicio carte nu este simplă, orice carte ascunde mistere, pasiuni care au născut-o, cele pe care le va provoca. Aceasta, dincolo de tăcerile sale, de zgomotele sale, uneori asurzitoare, mai ales spre finalul în care auzim clar tancurile, mitralierele, strigătele care s-au opus dictaturii, rămâne în continuare o carte care trebuie retrăită, care trebuie completată cu propriile întrebări şi necunoscute.

Ca orice carte, de fapt, Radu Ciobotea, director adjunct al Institutului Cultural Român din Paris, nu putea rezuma mai potrivit această colecţie de mărturii.

Închipuiţi-vă doar: ani de cercetare, de căutare, de strângere a articolelor, transcrise în Word literă cu literă, pentru a alcătui în final nu o carte de interviuri, ci o carte de istorie. Ea s-ar fi putut numi foarte bine şi „istoria României între 74-89, aşa cum au trăit-o jurnaliştii francezi". Căci acei jurnalişti selectaţi cu articole în acest volum, lucrând pentru publicaţii din cele mai variate, de la Le Monde la Le Figaro sau L'Expansion, L'Express sau Libération etc., au trăit aceşti ani „pe pielea lor".

Unii au plecat în reportaj în România, la Bucureşti, la Timişoara, alţii au fost bătuţi şi urmăriţi în România (şi mă gândesc aici la Bernard Poulet), alţii au fost de-a dreptul schimbaţi, ca oameni, ca profesionişti, de această ţară pe care au început să o iubească cu o foarte înţelegătoare tandreţe. In carte semnează nume celebre ale jurnalismului francez: Marc Semo, Christian Makarian, Robert Ackerman, Arielle Thédrel, Bernard Guetta, Robert Solé, Bernard Poulet, Pierre Haski, José Manuel Lamarque....şi Luca Niculescu, redactor-şef al RFI România dar şi corespondentul cotidianului Libération în România.

Mulţi sunt prietenii lui Radu Ciobotea, nu doar prieteni de breaslă (Radu a fost la începuturi jurnalist de război în Balcani), ci prieteni de suflet, căci Radu face parte din acei oameni care sfinţesc locul în care sunt. Mi-aduc aminte de el atât ca foarte priceput consilier media al ambasadorului Teodor Baconschi, la Paris, dar şi ca şi consul al României la Bălţi sau neobosit director adjunct al ICR Paris, încercând, pe la miezul nopţii, într-o anumită zi, să rezolve ultimele detalii dinintea salonului de carte de la Paris...Martie anul acesta.

Cam aşa a alcătuit şi cartea aceasta, cu mult suflet, nesocotind orele şi zilele în care lucra alături de soţie, Amira, şi ea fostă jurnalistă într-o altă viaţă, în care, devotaţi şoareci de bibliotecă, culegeau şi potriveau literă cu literă din fragmentele de ziar pe care le aveau doar scanate.

Rezultatul poate fi decriptat şi altfel: o lume de simboluri care coboară din titlurile imaginate de jurnaliştii francezi care trebuiau să „vândă" acest subiect cititorilor lor: "Situaţia din România. Un lung drum spre necunoscut", "România, povestea unui masacru", "România, Ceauşescu, ultimul gardian al templului", "Braşov foarte supravegheat", "Revoltă în ţara lui Ubu","Ceauşescu îşi vinde disidenţii", "Vizita la Paris a preşedintelui Ceauşescu", "Statele Unite acordă României clauza celei mai favorizate naţiuni". Cu o trecere şi prin Primăvara de la Praga şi felul în care am trăit-o noi, sau prin cutremurul din 1977, fără a uita celebrele congrese ale Partidului Comunist Român (admirabil şi cu umor descrise de altfel de Bernard Guetta, cel care de altfel lăuda, ironic, 'modestia lui Ceauşescu'!) Delicios şi dialogul dintre preşedintele francez Valérie Giscard d'Estaing şi Nicolae Ceauşescu, dialog descris, citat de Maurice Delarue în Le Monde: preşedintele Franţei vizitase România în martie 1979.

În fine, un mare capitol de istorie, cel al ultimilor 15 ani ai epocii comuniste, Ceauşescu, aşa cum au fost reflectaţi în presa franceză. „Succulent!", cum ar exclama Guetta.

Fragment :„Când reprezentanţii lor au păsit dincolo de grilajul ambasadei, alţi 200 de români din Paris au rămas în stradă pentru a-i aştepta, pentru a fi siguri că se vor mai întoarce. Aceasta va fi adevărata întâlnire. Ion Ghica, cu părul gri lins pe spate, cravata demnă sub pardesiu, trece de bariera metalică, înconjurat de poliţişti dar însoţit de un prieten, Gavrilescu. Micul grup avansează pe strada Sainte Dominique, acum golită de poliţişti. Ion Ghica se întoarce spre grup, ridică pumnul spre cer şi strigă 'Libertate!' Cei doi oameni trec apoi colţul, dispar. Este ora 15, în ajunul Crăciunului, în faţa ambasadei României din Paris".

Florence Aubenas, „La Paris, refugiaţii români au îndrăznit să intre în ambasadă", Le Monde, pagina 263)