Bogdan Licu, CCR şi mentalitatea de interlop

Parlamentul are pe agendă votarea celor trei noi judecători care vor ajunge la Curtea Constituţională a României (CCR). Între ei s-ar putea regăsi şi prim-adjunctul procurorului general, Bogdan Licu, favorit al preşedintelui Klaus Iohannis, susţinut de liderul PSD, Marcel Ciolacu, lăudat de ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu.

Există o campanie mai ales virtuală care se duce împotriva lui Bogdan Licu, fiindcă el înfăţişează portretul oportunistului autohton aruncat în funcţii mult mai mari decât capacitatea lui intelectuală şi profesională. A terminat una dintre cele mai slabe facultăţi private de drept din România, cu note minime, iar unii dintre subordonaţii lui spun că abia a învăţat unde se pune cratima, în vreme ce alţii ar fi aflat că în decembrie 1989, în perioada tulbure a Revoluţiei, făcea armata la Securitate. Mai sunt complicaţii legate de bani, împrumuturi şi relaţii dubioase. 

Apoi, nu există dosare grele în palmaresul lui. A devenit însă celebru pentru naţionalismul gregar, atuncicând din funcţia lui de procuror general interimar a încercat să-i oprească pe cei doi soţi români stabiliţi în SUA să o adopte pe micuţa Sorina.

Bogdan Licu a invocat „informaţiile clasificate la care a avut acces” atunci când a fost întrebat de colegii săi din Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) de ce a încercat să anuleze o decizie definitivă a instanţei în cazul de adopţie al Sorinei. Acest răspuns a avut greutatea sa atunci când CSM i-a dat aviz negativ pentru funcţia de prim-adjunct al procurorului general. 

Portretul lui Bogdan Licu din acest aviz negativ scoate în evidenţă apatia profesională a procurorului, dar şi gravele deficienţe morale: „lipsa de previziune, imposibilitatea prezentării unei strategii manageriale bine conturate, insuficienta preocupare pentru actualizarea cunoştinţelor profesionale şi a celor specifice funcţiei vizate, lipsa capacităţii de asumare a răspunderii şi de autoanaliză retrospectivă, deficienţele de comunicare şi controversele privind persoana, de natură a vulnerabiliza imaginea instituţională”. 

Pentru preşedintele Klaus Iohannis, incompetenţa lui Bogdan Licu, excesele inutile şi plagiatul masiv din teza de doctorat nu au contat, aşa că şeful statului nu a luat în seamă avizul CSM şi l-a ajutat să ocupe poziţia a doua în ierarhia procurorilor din România. 

Dar care au fost criteriile pe care le-a folosit preşedintele, dacă cele profesionale şi morale n-au contat de loc? Care sunt criteriile de promovare a prim-adjunctului procurorului general la CCR? Le-a făcut servicii Bogdan Licu şefului statului, liderului PSD, Marcel Ciolacu, şi apropiaţilor acestora? Lucrează cu „informaţii confidenţiale” şi răspunde cererilor venite din zona serviciilor secrete, deci e necesar pe această linie? Sau pentru promovarea acestui personaj fără calităţi şi fără merite contează mai degrabă mentalitatea de interlop şi nevoia permanentă de apărare a celor care-l susţin? Ce rol poate avea acest procuror la CCR? Ce treburi murdare trebuie rezolvate acolo?

Potrivit Constituţiei (Art. 143), Bogdan Licu n-ar trebui să poată ajunge judecător la CCR, fiindcă îi lipseşte „înalta competenţă profesională”, după cum sugera şi CSM în avizul său. În România, însă, Curtea Constituţională nu a fost niciodată o instituţie de elită, în care profesioniştii deveniţi înţelepţii statului să ia decizii oneste, să fie de partea legii şi să se desprindă de interesele de grup, de politica măruntă, de ordinele celor care i-au trimis. 

Teoretic, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi presaţi politic să dea un verdict sau altul, pentru că sunt inamovibili, iar mandatul lor este de nouă ani şi nu poate fi prelungit. Practic, adesea cei numiţi la CCR sunt legaţi prin fire nevăzute de cei care le-au facilitat fotoliul de judecători, aşa că răspund ordinelor primite fie din loialitate, fie din obligaţie. Există uneori şi excepţii, persoane integre, judecători constituţionali care merg pe cont propriu, chiar dacă ştiu că sfârşitul mandatului de la CCR poate însemna finalul vieţii lor publice.

Sabina Fati - Deutsche Welle