Asaltul asupra DNA şi propaganda

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O democraţie nu prea are loc de propagandă. Cu cât se defectează mai rău, cu atât i se face mai mult loc. În România începe să nu mai fie loc decât de agitprop. Care, uimitor, îi afectează şi pe cei mai inteligenţi.

Ce ne învaţă agresiunea mediatică anti-DNA? Cât de simplu e să zgudui prin demersuri primitive, ori subtile, încrederea în orice persoană şi orice instituţie care, aşa cum e vital pentru democraţie, nu se lasă controlate de antidemocraţi.

Una din primele măsuri adoptate de regimul nazist a reprezentat-o introducerea unui aparat de recepţie popular. Era un radio simplu, ieftin şi n-avea decât două lungimi de undă, fiindu-i greu să recepţioneze posturile străine, a căror ascultare se pedepsea draconic. Purta un nume amintind de acapararea puterii de către nazişti, în ianuarie 1933. Avea menirea de a vârî în case vocea Führerului. Pe măsură ce se amplifica şi eterniza, propaganda colectivistă a sistemului său totalitar, bazat pe antisemitism şi ură de rasă, evacua din spaţiul intim o parte tot mai mare din propria judecată.


Sistemul funcţionează identic, dar la alţi parametri tehnici, şi în stalinista Coree de Nord, unde internetul e rezervat dictatorului şi unei elite de câteva mii de persoane. Talpa ţării are a se mulţumi cu o reţea internă sever controlată de poliţia politică, precum şi cu televizoare şi radiouri preacordate pe emiţătorul regimului. Vai de temerarii care, spre a recepţiona canale străine, îndrăznesc să comute de pe frecvenţa postului oficial, fidelitatea faţă de vocea stăpânului fiind păzită cu sigilii lipite de aparate şi controlate periodic de organizaţia de partid locală.

Acest asalt e înlesnit masiv de efectul propagandei hoţilor ce strigă hoţii, ca să nu urle păgubaşii.

Românii se bucură că stau mai bine. Nu le impune nimeni ce posturi să asculte, ce televiziuni să prefere, de ce sticle şi talk-show-uri să-şi lipească ochii şi urechile. Mulţi se consideră ca atare la adăpost de propagandă şi perfect în stare să-şi formeze propria părere despre evenimente de genul dezvăluirilor clanului Cosma.

Dar reacţia la tam-tamul mediatic dezlănţuit în mass-media rinocerizată, afiliată PSD şi arondată oligarhiei mafiote, de aceste pseudo-demascări sugerează altceva. Iar proporţiile tam-tamului sunt semnificative în sine. Dar nu doar pentru că amplificarea la maximum a zgomotului de fond produs de televiziunile puterii pe marginea lor precede, mai mult decât în epoca pseudo-dezvăluirilor marca Ghiţă şi a acaparării controlului asupra DGPI, un „asalt final“ asupra DNA, ultima redută, în afară de preşedinţie, încă necucerită, dintre instituţiile democraţiei româneşti. Ci pentru că acest asalt e înlesnit masiv de efectul propagandei hoţilor ce strigă hoţii, ca să nu urle păgubaşii.

Toate acestea s-au mai auzit, desigur, nu în ultimul rând în România. Fără precedent e proporţia indirectă dintre subţirimea, lipsa de credibilitate, de substanţă şi de consistenţă a acuzelor lansate împotriva DNA şi amploarea, intensitatea, isteria şi insolenţa totală caracterizând atacul în haită al televiziunilor oligarhilor penali, ex-securişti şi extremişti asupra magistraturii române.

Desigur, e imperativ ca DNA să funcţioneze legal şi să respecte procedurile în vigoare. Înregistrările prezentate de prea puţin credibilul penal, probabil fugitiv, Vlad Cosma, vor trebui examinate serios şi pe îndelete. Ceea ce afirmă ele acum poate părea egal cu zero. Că s-au difuzat nu înseamnă că nu sunt trucate. Ba dimpotrivă, dacă avem în vedere bilanţul unor televiziuni faimoase pentru linşaje mediatice.

Românilor li se induce falsa convingere că în joc n-ar fi protejarea persoanelor, precum şefa DNA, ci a instituţiilor.

Dacă, totuşi, nu sunt trucate, nu înseamnă că ele ar fi relevante şi altfel decât ca mostră de şantaj la adresa procuraturii anticorupţie. Dacă sunt relevante şi altfel nu înseamnă că ele inculpă DNA Ploieşti. Şi cu atât mai puţin pe Laura Codruţa Kövesi.

Dar ce mai pot conta aceste constatări de bun simţ în faţa tirului de baraj al experţilor în mancurtizarea României PSD-iste, tir menit derutării potenţialilor apărători ai luptei anti-corupţie?

Românilor li se induce falsa convingere că în joc n-ar fi protejarea persoanelor, precum şefa DNA, ci a instituţiilor. Ultimele, se subînţelege, ar trebui, de la guvern şi parlament în jos, unde contează cea mai largă prezumţie de nevinovăţie inventată vreodată, să fie uşi de biserică, iar angelica DNA nici la colţ să nu se întâlnească vreodată cu vreun mare corupt. Cum atunci să-i prindă nu ni se mai explică.

La fel se trece sub tăcere că acuzatorii şefei DNA sunt ciumă pentru procurori, dar mumă celor ce mutilează imaginea României, acceptând, ca şefa guvernului, drept consilier, un ins condamnat la opt ani de închisoare. În timp ce, proaspăt revenită de la coafor, Vasilica Viorica Dăncilă acţionează în baza principiului senatorului  PSD Şerban Nicolae, potrivit căruia  „Dacă ai o persoană coruptă, un demnitar de rang înalt, nu trebuie să-l arestezi“, agitpropul oligarhiei mafiote e silit să fie mai subtil.

Mai subtil, în orice caz, decât al Germaniei naziste şi Coreei staliniste, de vreme ce există azi alternative mediatice, fie şi prea puţine, credibile, în România. Ca atare, trompetele puterii se concentrează asupra desfiinţării credibilităţii şefei DNA, pe principiul că orice împroşcare cu noroi lasă urme indelebile, precum şi asupra reducerii popularităţii instituţiei pe care o conduce.

Modernizată, rafinată şi tot mai insidioasă, propaganda şi-a sporit eficienţa enorm, în ultimele decenii.

Care nu lucrează în vid, cum sugerează propaganda, ci în context, astfel încât decapitarea ei, un simbol al României curate, de către mafie, s-ar solda cu un impact moral şi politic imens, consolidând priza oligarhiei la o putere totală, în stâna rămasă fără paznic. Adevărul e că persoana nu prea contează doar în democraţii funcţionale. În schimb, contează enorm, ori de câte ori poate fi debarcată fără vină. Căderea ei, cât timp împiedică impunitatea celor de la putere, asigurând astfel egalitatea cetăţenilor în faţa legii, precipită în hău statul de drept.

Modernizată, rafinată şi tot mai insidioasă, propaganda şi-a sporit eficienţa enorm în ultimele decenii. Nu mai aspiră la control total, ci doar la unul suficient accesului şi perpetuării la putere. Întrucât gâdilă impulsuri fireşti, irepresibile, precum patriotismul, nu sunt imuni în faţa ei nici supuşii tiraniilor naţionaliste şi conspiraţioniste, ca Rusia, în care îndoctrinarea internă şi externă e armă strategică, nici vestul corect politic şi nici intelectualii de oriunde ar fi. Concomitent, contează nu doar viclenia propagandei, ci şi intensitatea şi amploarea ei fizică.

Expuşi, chiar involuntar, uneia dezlănţuite, oamenii tind să nu i se poată sustrage pe deplin şi să se creadă, eronat, obiectivi, dacă sunt critici şi se situează,  ca atare, echidistant între tromboanele latrinelor tv şi adversarii lor.

În realitate, cad astfel în capcana propagandei. Căci şi situarea echidistantă între bine şi rău e rea. Nu există, spus altfel, poziţie bună în afara binelui. Bună e doar amplasarea riguroasă de partea adevărului şi a justiţiei, fără de care nu există nici libertate, nici pace veritabilă.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite